M-am îndrăgostit de Teodora când aveam cincizeci și trei de ani și ea avea douăzeci și cinci. Știu cum sună. Am auzit toate variantele — de la "ai înnebunit, Răzvane" până la tăcerea aia grea a fratelui meu, care a fost mai rea decât orice ceartă. N-am venit aici să cer înțelegere. Vreau doar să spun ce s-a întâmplat, așa cum s-a întâmplat pentru mine, nu cum a povestit-o ea prin interviuri și nici cum a comentat-o tot orașul la o bere, pe terasa de la colț.
Aveam atelier de reparații auto pe strada Zorilor, în Craiova, de aproape douăzeci de ani. Clienți vechi, un miros de ulei de motor care nu pleacă din haine orice-ai face, un calendar cu pisici pe perete lângă casa de marcat — rămas de la soția mea dinainte, Ileana, care l-a pus acolo și n-am mai schimbat niciodată. Pe Teodora am cunoscut-o când a venit cu Dacia ei ruginită să-i verific frânele. A venit de trei ori în aceeași lună. A patra oară i-am spus că nu mai are nimic stricat la mașină, dar că aș vrea să bem o cafea.
Ileana și cu mine eram căsătoriți de nouăsprezece ani. Nu pot să zic că era un mariaj groaznic. Era un mariaj obosit. Ne întâlneam seara la cină și vorbeam despre facturi și despre cumnata ei, și amândoi știam, fără să zicem, că ne-am oprit să ne mai căutăm unul pe altul în cameră. Când am spus-o Ilenei, n-a plâns imediat. A pus furculița jos, foarte încet, și-a zis doar: "Deci ai găsit pe cineva mai tânăr ca mine." Nu era o întrebare. Fiul nostru, Mihai, avea șaisprezece ani atunci și aproape doi ani nu mi-a mai răspuns la telefon.
M-am mutat cu Teodora într-un apartament cu chirie din Bănie, apoi am cumpărat împreună o casă mică spre Șimnic, pe credit, cu actele puse pe amândoi. A venit Sorin, băiatul nostru, și la un an și opt luni, fetița, Ana. Eram fericit în felul ăla obosit, zgomotos, cu scutece la fiert și cu mine sculat la cinci să deschid atelierul — fericirea aia pe care n-ai timp s-o analizezi, o trăiești pur și simplu.
Problema a început încet, cu lucruri mărunte. Teodora voia să ieșim, să vedem oameni de vârsta ei, iar eu, la cincizeci și opt de ani, voiam un ceai și televizorul. A început să spună că se simte "ca o asistentă medicală fără salariu", nu ca o soție. Am certat-o o dată, pe bune, când a zis că atelierul meu "miroase ca o groapă de gunoi" de față cu un client. Nu pentru mirosul de ulei m-am supărat — pentru felul în care a zis-o, ca și cum tot ce construisem eu acolo nu valora nimic.
Peste doi ani de la nuntă, într-o seară de marți, Teodora mi-a pus pe masă, lângă farfurii, o foaie împăturită. Am crezut că e vreo factură de la bancă. Era o cerere de divorț, deja completată, cu avocatul ei deja găsit. Mi-a spus că simte că și-a "pierdut tinerețea" lângă mine, că se simte bătrână la douăzeci și șapte de ani, cu doi copii și un bărbat care miroase a motorină și adoarme la ora nouă.
Ce nu v-a povestit nimeni e ce s-a întâmplat după aceea cu garajul.
Aveam actele puse pe amândoi pentru casă, dar atelierul de pe strada Zorilor era doar al meu, de pe vremea cu Ileana. Teodora a cerut, prin avocat, o compensație pentru "contribuția" ei la afacere — spunea că a ținut evidența clienților pe un caiet câteva luni, cât am fost eu bolnav de hepatită. Am refuzat să discut. Nu din răutate — pentru că acolo mi-am petrecut viața, nu era de negociat. Procesul a durat opt luni. Am plătit avocatului meu trei mii opt sute de lei doar ca să rămân cu ce era al meu dintotdeauna.
Am stat în fața judecătoriei din Craiova, pe treptele de piatră, în octombrie, cu un dosar galben sub braț și cu Sorin, de patru ani pe-atunci, lăsat la mama Teodorei peste drum, fiindcă ședința durase mai mult decât am crezut. Teodora a ieșit din sală cu ochii roșii, dar cu bărbia ridicată. Mi-a zis, trecând pe lângă mine: "Speram să te doară mai mult decât îl doare pe el să rămână fără tată de weekend." Nu m-a durut mai puțin, dar n-am mai zis nimic.
Am rămas cu atelierul. Am pierdut, pentru o vreme, aproape orice legătură normală cu Sorin și cu Ana, program fixat de instanță, vineri seara până duminică la șase, cu schimburile făcute într-o benzinărie Petrom de pe centură, ca pe neutru.
Mihai, fiul meu cel mare, m-a sunat după patru ani de tăcere. Nu ca să mă certe. M-a întrebat dacă mai țin calendarul cu pisici pe perete. I-am spus că da. A râs puțin, prima dată de mult, și mi-a zis: "Bine. Să nu-l schimbi." A fost tot ce-am vorbit, dar a fost suficient cât să mă suie din nou în maşină şi să conduc spre Craiova, nu ca să mă ascund în atelier, ci ca să merg la el, acasă, cu o pungă de covrigi de la chioșcul de pe lângă piață, ca pe vremuri.
Luna trecută am trecut garajul de pe strada Zorilor pe numele lui Mihai, la notar, cu actele făcute curat, în regulă, cu tot ce trebuie. Nu pentru că Teodora ar mai avea vreun drept la el — procesul s-a încheiat de ani de zile — ci pentru că Mihai e cel care a venit la mine când nimeni altcineva n-a venit, cel care a ținut calendarul ăla în minte ca pe un semn că n-am șters-o complet pe mama lui din viața mea. I-am dat lui ceea ce era, de fapt, singurul lucru pe care l-am construit singur, de la zero, fără ajutor de la nimeni — și pe care nimeni, nici o hârtie de la judecătorie, nu mi l-a putut lua niciodată. Am semnat actul cu pixul lui, pe care-l ținea mereu în buzunarul de la piept, și i-am lăsat și calendarul cu pisici pe perete, exact acolo unde l-a pus Ileana cu douăzeci și trei de ani în urmă.
