Dosarul a aterizat pe bancul de lucru cu un pocnet sec, chiar peste cheia dinamometrică pe care o lăsasem acolo cu zece minute înainte.
— Semnează-l sau nu mai vorbim.
Afară ploua pe geamurile atelierului, era vineri, trecuse de nouă seara, și mâinile îmi miroseau a vaselină de la cutia de viteze pe care tocmai o montasem la un Logan. Am șters palmele pe cârpa de la centură, am deschis dosarul cu actele notariale și am văzut, sub semnătura tatălui meu, locul liber unde ar fi trebuit să pun eu numele.
— Ioana, nu pot.
— Nu poți sau nu vrei?
— Nu pot.
A bătut cu degetul în foaie, de două ori, apăsat.
— Patru mii de euro, Vlăduț. Banii pentru nuntă. Îi punem în atelier, îl extindem, și la anul ne însurăm cu bani puși deoparte din profit. Tu ce vrei să facem, să-i îngropăm în grădină?
N-am putut să-i spun ce-mi zisese tata cu o săptămână înainte, în salonul de spital, cu perfuzia atârnată și vocea stinsă: că fratele lui mai mic îl păgubise cu ani în urmă într-o asociere nefericită și că afacerea trebuia să rămână doar pe numele meu, orice s-ar fi întâmplat — nici cu Ioana, pe care altfel o plăcea mult. N-am putut să-i spun pentru că suna ca o scuză, și pentru că, într-un fel, și era.
— Nu e vorba de încredere, am zis.
— Ba exact de asta e vorba.
A luat dosarul înapoi de pe bancul de lucru, l-a strâns la piept ca pe un copil jignit, și a plecat prin ploaie fără umbrelă, cu tocurile clămpănind pe asfaltul ud din fața atelierului.
N-a mai fost nicio discuție după aceea, nicio cafea la care să ne explicăm fiecare poziția până la capăt. Mesajele au venit mai rar, apoi deloc. Îi mai formam numărul din greșeală, când sunam la furnizorul de ulei de motor, și tăiam înainte să apese ea răspunde.
Mă numesc Vlăduț, am treizeci și doi de ani, repar motoare în Ploiești de pe vremea când veneam după ore la atelierul unchiului, și cu asta am ținut atelierul meu, pe strada din spatele gării, de trei ani încoace, singur pe acte. Pe Ioana am cunoscut-o la un botez, la țară, lângă Buzău — ea contabilă la o firmă de transport, eu tocmai deschisesem rulota aia de atelier. Sâmbăta mâncam covrigi cu susan de la chioșc și ne uitam la meci, chiar dacă fotbalul n-o interesa deloc.
Duminica dimineața, în primele luni, mă trezeam și verificam telefonul, fără niciun motiv să cred că mi-ar scrie. Mama întreba des de ea — se obișnuise cu ideea că rămâne în familie — și eu schimbam vorba, ziceam că am treabă la atelier. Aveam, de fapt. Tata se opera, afacerea rămânea pe mine, am cumpărat un elevator hidraulic nou și l-am angajat pe Costel, un băiat venit de la o școală profesională din Câmpina, cu mâini bune la mecanică fină.
Am aflat, printr-un prieten comun, că s-a mutat la Brașov, la o firmă mai mare.
Anul trecut, în aprilie, am dus mașina unui client la un service din Brașov pentru o reparație la electronica de injecție, ceva ce necesita echipament scump pe care nu-l aveam încă. Am intrat în curte cu dosarul de acte sub braț — aveam nevoie să-i dovedesc mecanicului de acolo că piesa e în garanție — și am văzut-o lângă o Dacia Duster parcată la poartă, cu telefonul la ureche și o jachetă pe care n-o mai văzusem niciodată.
Am rămas pe loc. N-am mai făcut niciun pas, nici înainte, nici înapoi. A închis telefonul, s-a întors, m-a văzut.
N-a zis nimic câteva secunde. Nici eu. Dosarul din mâna mea s-a îndoit puțin pe margine, de cât îl strângeam.
— Ce mai faci, Vlăduț?
Am vorbit vreo zece minute lângă gardul de tablă al service-ului. Mi-a zis că tatăl ei a trecut pe la atelierul meu vara trecută, să-și repare mașina, și n-a vrut să-mi spună — nu știam asta. Mi-a zis că s-a logodit cu un inginer de la firma unde lucrează acum. I-am zis că tata s-a făcut bine. N-am pomenit de dosar, de seara aia din octombrie, de patru mii de euro. Nu mai era nevoie; îl țineam, de altfel, chiar atunci, sub braț, între noi doi, și niciunul n-a arătat spre el.
Am plecat spre Ploiești pe înserat, cu dosarul pe scaunul din dreapta și cu geamul lăsat puțin, pentru că mirosul de vaselină nu se dusese nici după cafeaua de la benzinăria de pe autostradă. Costel m-a întrebat, când am ajuns, cum a fost drumul.
— Bine, am zis. Mâine dimineață comandăm o nouă serie de garnituri — s-a dus stocul mai rapid decât am crezut.
