Mirosul de parfum ieftin, dulceag, m-a izbit din prag. M-am oprit în hol, cu servieta de lucru, cea cu sigiliile, atârnându-mi greu de mână dreaptă. Pardoseala specială din laborator — cea tratată cu substanțe alcaline, care nu trebuie murdărită niciodată — era plină de dungi cenușii lăsate de niște cizme străine. Pe măsuța cu oglindă, unde de obicei aveam doar șervețelele mele dezinfectante și ecusonul de acces, se înșirau acum sticluțe roz și flacoane de sticlă. Lângă ele, o trusă de machiaj deschisă, din care se vărsaseră bureți mânjiți de fond de ten.
— A, ai venit! — s-a auzit vocea tărăgănată a Cristinei din fundul holului.
A apărut din dormitorul meu înfășurată în halatul meu de baie, cel pe care mi-l cumpărasem acum două luni, trăgând de cordon cu un aer de stăpână. Avea o scobitoare între dinți.
— Pune geanta jos, Larisa, — mi-a zis, fără să se gândească o clipă să-și strângă flacoanele. — Nu vezi că oamenii se instalează? Eu am borcanele aranjate pe categorii, nu te apuca să le mișți.
N-am făcut niciun pas. Mi-am îndreptat brățara de titan de pe încheietura stângă. Ecranul negru mat al senzorului a licărit de două ori în verde, înregistrându-mi pulsul — șaptezeci și două de bătăi pe minut.
— Ce fac lucrurile tale în dormitorul meu, Cristina? — am întrebat. Vocea mi-a sunat plată, fără nicio tremurătură.
— Unde să fie? — din bucătărie a venit, legănându-se, Robert. Avea pe el pantalonii mei de casă, cei de lucru, care-i rămâneau scurți la glezne. — Sora mea s-a mutat la mine. Definitiv.
— Sora ta s-a mutat în blocul de specialitate? — am mutat ochii de la el la Cristina. — Fără aprobare de la administrație?
Robert s-a încruntat și a făcut un gest cu mâna, de parcă ar fi alungat o muscă enervantă.
— Iar începi! Vorbele tale deștepte. Lasă teatrul. Am decis fără tine. E și mama aici. În bucătărie, bea cafea.
— Doamna Elvira e aici? — am strâns mâna pe mânerul servietei.
— Ce te-a mirat? — Cristina și-a încrucișat brațele, sprijinită de măsuța cu oglindă, cu obrăznicie în toată postura. — Mama a venit să mă ajute să mă instalez. Dormitorul e al meu de-acum. Are pat dublu, ne încape pe mine și pe Mihai perfect. Tu o să dormi pe balconul închis, pe fotoliul extensibil. Sau pe canapeaua din sufragerie, când vii de la gardă.
— Pe care balcon? — am întrebat, fără efort.
— Pe cel termoizolat, — a răspuns din bucătărie doamna Elvira. A apărut în cadrul ușii, ținând în mână ceașca mea de porțelan cu toartă aurie. — Nu face pe victima, Larisa. Ești femeie în toată firea, mai suporți. Cristinei îi trebuie un colț după divorț, are nervii dărâmați. Tu stai zile-n șir la institutul ăla, apartamentul ăsta nici nu-ți face vreo diferență.
M-am uitat la soacra mea. A sorbit calm din ceașca mea, lăsând pe porțelanul alb o dungă grasă de ruj.
— Nu e apartament, doamnă Elvira, — am spus. — E locuință de serviciu, bloc izolat, numărul patru.
— Fie și numărul cinci! — a răcnit Robert, făcând un pas spre mine. — Lasă-te de pozat! Apartament și apartament. Două camere, în Cartierul Cercetătorilor. L-ai primit? L-ai primit. Deci e al nostru.
Am intrat în bucătărie, fără să-mi scot paltonul de serviciu. Am pus servieta pe noptiera specială de lângă perete — singurul loc protejat de praf. Pe masa de inox stătea o sticlă de șampanie de colecție, deschisă. Chiar cea pe care mi-o dăduse consiliul științific, odată cu diploma pentru studiul finalizat pe tulpinile de categoria a treia. Lângă ea, staniolul mototolit și capacul.
— Ați deschis șampania fără să mă întrebați, — am constatat.
— Ei, și ce dacă e șampanie! — Cristina a venit după mine și s-a trântit pe scaunul meu, fără nicio jenă, cu picior peste picior. — Sărbătorim mutarea. Avem dreptul. Robert a zis că tu n-ai plătit nimic pentru asta, ți-au dat-o pe gratis la serviciu.
— E șampanie de colecție, Cristina. Și stătea în modulul blindat, încuiat.
— Și ce-i cu asta? — Robert s-a așezat lângă sora lui și și-a umplut un pahar obișnuit, luat din uscător. — Am văzut codul de la cutia ta de mult. Îl bați mereu în fața mea. Ce, o sticlă? Nu-i de ce să faci tragedie.
— Ai forțat modulul blindat personal? — l-am privit drept în ochi.
— A forțat și ce-i cu asta! — s-a amestecat doamna Elvira, așezându-se pe al doilea scaun și întinzându-și șervetul pe genunchi. — Lasă-l pe bărbatul tău în pace, Larisa! Mai bine ascultă ce-ți zic oamenii cu cap. Mâine iei o zi liberă și te duci la Primărie.
— De ce să mă duc la Primărie?
— Cum de ce? — doamna Elvira s-a încruntat, bătând cu unghia în pahar. — Trebuie să-i facem Cristinei flotant aici. Și copilului ei la fel. Să-l înscrie la grădinița de aici. În cartierul nostru sunt liste nesfârșite, dar aici, în Cartierul Cercetătorilor, școlile sunt bune.
— Nu pot să-i fac flotant Cristinei aici, — am spus rar. — Nici ei, nici copilului.
— Și de ce nu? — a izbucnit vocea Cristinei. S-a îndreptat, cu mâinile în șold. — Ce, ești lacomă? Îți pare rău de un loc pentru sora soțului tău?
— Pentru că flotantul în blocul ăsta se face numai prin direcția de resurse umane a Ministerului Apărării și conducerea institutului, — am zis, uitându-mă la soțul meu. — Ți-am spus asta, Robert. Acum trei ani, când am semnat actul de folosință.
Robert s-a întors spre mama lui, oftând greu, cu o mină de martir.
— Mamă, o auzi? Iar vine cu basmele astea. Și-a băgat-o în cap și crede în ea.
— Robert, — am făcut un pas spre el. — Nu sunt basme. Ești înscris aici temporar, ca soț al angajatei. Fără drept de dispoziție și fără drept de a aduce persoane terțe.
— Larisa! — Robert a trântit paharul pe masă, de s-a stropit șampania pe suprafața sterilă. — Lasă-te de făcut pe șefa! Ești acasă, nu la laboratorul tău! Ești nevasta mea sau ce? Sora mea a rămas pe drumuri! Fostul ei soț i-a luat apartamentul pentru datorii, n-are unde să se ducă! Înțelegi asta cu mintea ta uscată?
— Înțeleg că mama ta are un apartament cu două camere pe strada Mihai Viteazul, — am răspuns. — Și Cristina e înscrisă acolo.
— E strâmt acolo! — a tăiat-o doamna Elvira. — Eu am nevoie de liniște acasă, trebuie să-mi iau calmante! Dar aici e un apartament frumos, cu două camere. Și-apoi, Larisa, ar trebui să te porți ca o femeie. Robert e capul familiei. Dacă el a decis că sora lui stă cu voi, așa va fi.
— Nu va locui aici, — am spus.
Cristina a pufnit tare și a sorbit vin direct din sticlă, ignorând paharul.
— Ha! Să vedem cum mă dai afară. Lucrurile mele sunt deja în dormitor. Am golit dulapul, ți-am pus boarfele în cutii pe balcon. Deci obișnuiește-te, cumnato. De-acum eu sunt stăpâna aici…
Am lăsat servieta pe noptieră, exact unde o pusesem, și m-am dus în dormitor să văd ce rămăsese din viața mea în cutii. Rochia de mireasă — într-o pungă de rafie, mototolită la fund. Cărțile de la facultate — stivuite direct pe gresia rece a balconului, fără nicio folie peste ele, cu geamul lăsat întredeschis toată ziua, așa că primele foi erau deja umede. Am închis geamul. Am luat cutia cu cărți și am dus-o înapoi în bucătărie, am pus-o pe masă, lângă sticla de șampanie băută pe jumătate.
— Ce faci acolo? — a întrebat Robert, enervat de zgomotul cutiei pe inox.
— Îmi strâng lucrurile, — am răspuns. — Toate. Vă dau un sfert de oră să vă adunați și dumneavoastră pe ale voastre, doamnă Elvira. Cristina rămâne cât timp vreți, dar fără mine.
— Cum fără tine? — Cristina s-a oprit cu sticla la gură. — Tu unde te crezi că te duci?
— Eu nu mă duc nicăieri, — am zis. — Dumneavoastră vă mutați. Asta e locuința mea de serviciu, atribuită nominal pe cartea mea de identitate de serviciu, în baza contractului cu institutul și cu direcția de cadre a ministerului. Robert e înscris temporar, ca soț. Mâine dimineață la ora opt depun la administrație o cerere de verificare a persoanelor nedeclarate din imobil. E ilegal ca un civil să locuiască aici fără aprobare, cu atât mai puțin cu un minor nedeclarat.
— Ne denunți?! — a țipat Elvira, ridicându-se brusc de pe scaun, cu șervetul căzut pe jos. — Pe fiul tău îl denunți?
— Nu e fiul meu, — am spus calm. — E soțul meu. Și da, voi raporta. Nu pentru răzbunare. Pentru că dacă vine un control și găsește trei persoane nedeclarate și o sticlă de șampanie de la ministerul apărării băută într-o seară, nu eu voi fi concediată, Robert. Tu vei fi dat afară din bloc, fără mine să te țin aici cu actul meu de muncă.
Robert a tăcut. Pentru prima oară în toată seara asta nu a avut nimic de spus. S-a uitat la mama lui, apoi la sora lui, căutând un sprijin care, dintr-odată, nu mai era sigur.
— Larisa, hai să vorbim normal, — a încercat el, cu altă voce, mai joasă.
— Am vorbit normal trei ani, Robert. Ți-am explicat de trei ori regulamentul ăsta, înainte să semnezi actul de folosință alături de mine. Ai semnat știind condițiile. Acum ai adus-o pe sora ta și pe mama ta fără să mă întrebi, mi-ai forțat modulul blindat și mi-ai pus lucrurile pe balcon, la umezeală. Nu mai e vorba de discuție. E vorba de ce fac eu cu contractul meu de muncă.
Am scos telefonul din buzunarul paltonului și am deschis aplicația băncii. Am arătat ecranul spre Cristina, fără să i-l dau din mână: contul de economii, cel pe care Robert nu-l cunoștea pentru că fusese deschis separat, pe numele meu, chiar din salariul institutului.
— Am plătit chiria lui Cristina la apartamentul din strada Mihai Viteazul în ultimele opt luni, din cauza divorțului ei, — am spus. — Nouă sute de lei pe lună. Șapte mii două sute de lei în total. De azi, se termină. Dacă vrea să stea acolo, plătește ea sau plătește mama ta.
Elvira a albit. Cristina a lăsat sticla pe masă, fără zgomot de data asta.
— Tu… tu plăteai? — a întrebat Cristina, cu o voce mult mai mică decât cea de la începutul serii.
— Plăteam, — am confirmat. — Pentru că erai sora soțului meu și nu voiam scandal. Acum există scandal, deci nu mai există motivul.
Am luat telefonul, am sunat administrația blocului — nu secretara, ci direct ofițerul de serviciu de la poarta institutului, pe care îl știam din ture — și am cerut să fie notat în registru, pentru dimineață, o solicitare de verificare a persoanelor rezidente neautorizate la adresa mea. Am vorbit scurt, clar, cu numărul contractului în față, scos din servietă.
Robert s-a repezit să-mi ia telefonul din mână, dar m-am dat un pas în spate, și ofițerul de la celălalt capăt al liniei mi-a confirmat deja programarea pentru ora opt.
— Larisa, oprește asta, — a zis el, cu palma întinsă, dar fără să se mai apropie. — Mama se mută diseară, bine? Cristina, scuze, pleacă și ea mâine. Nu mai face reclamație.
— Reclamația stă, — am spus. — Dar nu se mai execută, dacă mâine dimineață la ora opt casa e liberă de persoane nedeclarate și halatul meu, cărțile mele și butonul de la sertarul blindat sunt la locul lor. Altfel, mă duc la ora opt și semnez formularul.
Elvira s-a apucat să-și adune lucrurile ei din bucătărie, cu mișcări nervoase, fără să mai scoată o vorbă despre liniște sau nervi dărâmați. Cristina și-a strâns flacoanele de pe măsuța cu oglindă, una câte una, cu degetele tremurând puțin, și le-a pus înapoi în trusa de machiaj.
Robert a rămas în bucătărie, cu paharul lui gol în mână, uitându-se la mine ca la o persoană pe care n-o recunoștea.
— Nu te-am crezut niciodată capabilă de asta, — a spus el.
— Nu am fost niciodată nevoită să fiu, — am răspuns, și am dus cutia cu cărțile mele, acum uscate puțin de la aerul bucătăriei, înapoi în dormitor, lăsând geamul balconului deschis exact cât era nevoie să se usuce restul foilor până dimineață.
