Tata s-a dus în martie, pe nouăzeci și doi de ani, într-o seară cu ploaie măruntă la Pitești, cu televizorul încă aprins pe un meci de fotbal pe care nu l-a mai văzut cum se termină. Eu, Vasile, am stat lângă patul lui în camera de la capătul holului, cea cu tapetul vechi cu dungi și cu ceasul care rămăsese în urmă cu șapte minute de ani de zile, și nu găseam niciun loc pentru mâinile mele — le-am pus pe marginea patului, apoi pe genunchi, apoi le-am împletit, fără să se simtă bine niciunde.
Fratele meu, Costel, locuiește la Craiova și a venit abia la două zile după, cu geanta nedesfăcută și cu ochii fugind peste cameră, de la ceas la fereastră la mine, ca și cum ar fi căutat un loc unde să se oprească fără să doară. Nu l-am certat pentru asta. Dar între noi doi s-a lăsat o liniște apăsată, pentru că el a vrut imediat să vorbim despre casa de la țară, despre terenul din Mioveni pe care tata îl cumpărase în șaptezeci și opt cu banii strânși de la fabrica de utilaj greu, iar eu voiam doar să stau în bucătărie și să miros cafeaua pe care tata o făcea mereu prea tare.
Nu era vorba de bani, zicea Costel, dar vorbea numai de bani. Zicea că el are nevoie de partea lui acum, că fiica lui intră la medicină la Cluj și costă, că eu am stat mereu lângă tata și probabil mi-a trecut ceva pe sub masă, că așa se întâmplă mereu cu fiul care rămâne în oraș. N-am avut energie să mă apăr. Aveam cearcăne până la bărbie și mirosul de spital încă pe hainele mele.
Funeraliile au fost la biserica Sfântul Gheorghe, lângă piața centrală, cu lumânări cumpărate în grabă de la chioșcul de vizavi și cu vecina noastră, Tanti Ileana, care a adus o tavă de sarmale că "omul nu poate rămâne nemâncat nici după moarte, Doamne ferește". Am râs pentru prima dată în trei zile la gluma asta proastă și m-am simțit vinovat imediat după.
Costel n-a plâns la înmormântare. A stat cu telefonul în buzunar, verificând ora, calculând probabil cât mai are de stat în Pitești până se poate întoarce la slujba lui de la fabrica de componente auto. Eu l-am urât puțin în ziua aia. Dar nu i-am spus nimic, pentru că tata ne învățase să nu ne certăm peste un mort, ci să ne certăm, cel mult, peste unul viu.
Problema a venit la o lună, când am deschis dosarul de la notariat. Terenul din Mioveni, cu o magazie veche de scule și cu un gard pe jumătate căzut, valora cam optzeci de mii de lei, conform evaluării. Costel a cerut să-l vândă imediat și să împărțim banii pe din două. Eu am refuzat. Nu din lăcomie — aveam casa mea, un apartament cu două camere pe care-l plăteam încă în rate la bancă — ci pentru că acolo, în magazia aia, tata ținea un carnet vechi cu numărul meu de telefon scris de mână, din vremea când încă nu aveam mobil, și lista cu toate zilele în care venisem să-l ajut la fân. Nu puteam vinde locul ăla ca pe o bucată de asfalt.
Costel a venit la mine acasă într-o duminică, în octombrie, cu actele sub braț și cu o voce pe care n-o mai auzisem de la el — rece, de om care a decis deja ce vrea să facă. A zis că dacă nu semnez, mă dă în judecată pentru partaj, că are avocat, că nu mai suportă să ducă pe umeri și studiile Oanei, și ratele, și acum și un teren pe care eu îl țin "din sentimentalism".
Am stat în bucătăria mea, cu ceainicul șuierând pe foc, și i-am spus că nu e vorba de teren. Era vorba de faptul că de când tata s-a dus, Costel n-a mai venit o singură dată la mormânt. Că eu plăteam florile, eu plăteam pomenile de șase săptămâni, eu stăteam cu telefonul sunat de Tanti Ileana care mă întreba dacă am mai trecut să văd lumânarea la cruce. Că el voia partea lui din tot, dar nu voia nimic din grija care vine cu ea.
N-a răspuns imediat. S-a uitat la ceainicul de pe foc mai mult decât la mine, de parcă firul de vapori ar fi avut un răspuns mai bun decât al lui.
Am scos dosarul meu — cel adevărat, nu actele de la notariat. Aveam, de luni de zile, un plan despre care nu-i spusesem nimic: să nu vând terenul, ci să-l transform în ce voia tata de fapt, pentru că odată, cu doi ani înainte să moară, mi-a zis într-o doară, mestecând o bucată de pâine cu brânză, că și-ar fi dorit ca locul acela să devină un fel de grădină pentru copiii din cartier, nu depozit de fier vechi.
Am deschis dosarul pe masă — planul cadastral, o cerere depusă deja la primăria din Mioveni pentru schimbarea destinației terenului, și o hârtie de la un notar diferit prin care renunțam, în scris, la partea mea bănească din vânzare, în favoarea unei fundații pe nume "Grădina lui Nicolae" — numele tatălui nostru.
I-am spus lui Costel: partea ta de bani o ai, integral, din casa de la bloc, cea din Craiova pe care tata a lăsat-o pe numele tău de la bun început, pentru că așa a vrut el. Terenul ăsta nu-l vând. Îl las așa cum a cerut tata, iar banii pe care tu îi ceri din el nu vor exista, pentru că n-am de gând să-l vând nimănui.
Costel a încercat să vorbească de avocat. L-am rugat frumos să citească hârtia de la notarul meu. Fundația era deja înregistrată. Cererea la primărie avea deja aprobare preliminară. N-avea cu ce să mă dea în judecată, pentru că nu mai cereau nimic de la partea lui — doar de la a mea, de care eu renunțasem de bunăvoie.
A plecat fără să-și termine ceaiul. N-a mai sunat trei luni.
Vara următoare, în iulie, cu praful cald de pe șoseaua spre Mioveni ridicându-se în urma mașinii, am dus trei saci de nisip și o bancă veche recondiționată în locul unde fusese magazia. Carnetul cu numărul meu de telefon scris de mâna lui îl țin acum într-un sertar de acasă, nu l-am aruncat. Costel a venit o singură dată, în septembrie, singur, fără Oana, și a stat zece minute lângă gard, privind cum doi copii din cartier se jucau pe locul unde tata obișnuia să sape cartofi. N-a zis nimic. Și-a trecut palma peste gardul proaspăt vopsit, de două-trei ori, ca și cum ar fi vrut să simtă dacă vopseaua s-a uscat bine, și a plecat înapoi spre Craiova.
