Cămașa roșie din vitrina de pe Lipscani
Am 68 de ani și soția mea, Despina, îmi spune de fiecare dată când vine să mă vadă: "Tată, tu nu știi să fii singur. O să te prăpădești acolo, de unul singur, cu mobila aia veche." Îi zic că nu-i adevărat, dar ea nu mă crede. Nimeni nu m-a crezut, de fapt, până acum vreo trei luni, când am înțeles și eu ceva.
Stau singur de un an și jumătate, de când Veronica, nevasta mea de treizeci și nouă de ani, s-a mutat la sora ei în Ploiești. N-a fost o despărțire urâtă, cu scandal și farfurii sparte. A fost mai rău decât atât: o liniște grea care s-a lăsat peste apartamentul nostru din Drumul Taberei, cu trei camere și un balcon pe care nu l-am mai udat florile de atunci. Veronica a plecat cu o valiză și cu jumătate din tablourile pe care le alesesem împreună, și eu am rămas cu restul casei și cu rușinea.
Pentru că așa am văzut-o eu la început: ca pe o rușine. Un bărbat de șaizeci și opt de ani, pensionar CFR, singur într-un apartament de trei camere, care gătește ciorbă pentru o persoană și o pune în vase de o persoană. Vecina de la etajul trei, doamna Agripina, mă privea pe scară cu milă, de parcă aș fi un câine lăsat în ploaie. Fiul meu, Costel, mă suna duminica și întreba, cu glasul ăla grijuliu care te doare mai mult decât o ceartă: "Tată, ai mâncat? Nu stai iar cu televizorul până la două noaptea?"
Toți aveau nevoie să mă vadă prăbușit. Nu din rea voință — din dragoste, cred. Dar dragostea aia avea o formă pe care n-o mai suportam: forma unui om care trebuie compătimit.
Acum trei luni am ieșit la o plimbare prin centrul Bucureștiului, fără motiv, doar ca să nu mai stau în fața buletinului de știri. Am ajuns pe Lipscani, și-n vitrina unui magazin mic, între niște eșarfe și o pereche de pantofi, era o cămașă roșu-aprins, cu floricele mici, genul pe care Veronica mi-ar fi spus că e "prea mult pentru vârsta ta". Am intrat. Vânzătoarea, o fată cu părul vopsit roz, m-a măsurat din cap până în picioare și mi-a zis: "Vă stă bine roșul, domnu'." Am cumpărat cămașa. Și o pereche de ochelari de soare, ăia mari, de star, pe care nu i-aș fi pus niciodată cât am fost căsătorit, pentru că Veronica zicea că par ridicoli pe un bărbat "serios".
N-am mai fost serios de atunci. În fiecare dimineață îmi fac o cafea la ibric, din aia tare, turcească, cum o bea bunicul meu din Giurgiu, și o beau pe balcon, cu cămașa roșie și ochelarii, chiar dacă afară plouă mărunt și vecinii mă privesc ca pe un ciudat. Cumpăr parfum bun, de pe care știu că n-o să-l miroasă nimeni în afară de mine, și mă dau cu el înainte să merg la piață să iau roșii și brânză. Nu pentru nimeni. Pentru mine.
Costel a venit duminica trecută, pe nepusă masă, cu borcane de murături de la Despina, și m-a găsit în bucătărie, cu cămașa roșie, ascultând un disc vechi cu muzică de petrecere, dansând singur, stângaci, ținând în mână o lingură de lemn ca pe un microfon. S-a oprit în prag. "Tată, ești bine?" Avea vocea aia îngrijorată. I-am zis: "N-am fost niciodată mai bine, fiule. Vino, mănâncă o ciorbă cu mine." A rămas descumpănit. Nu știa ce să facă cu un tată fericit — era pregătit pentru unul trist.
Doamna Agripina, vecina, m-a oprit pe scară acum două săptămâni, când mă duceam la piață cu ochelarii mei de star și cu o plasă roșie pe umăr. "Nea Mircea, dumneavoastră nu vă e rușine? Un om serios, la vârsta dumneavoastră, umblă așa?" Am zâmbit și i-am zis: "Doamnă Agripina, mi-a fost rușine treizeci de ani. M-am săturat." N-a mai zis nimic. A rămas cu punga de pâine în mână, privindu-mă cum plec fluierând pe scări.
Veronica a aflat, cred, prin Despina, că port roșu și că ascult muzică singur în bucătărie. Săptămâna trecută m-a sunat, prima oară după opt luni de liniște. "Mircea, mi-a spus Costel că te-ai schimbat mult. Ești bine?" Am simțit în vocea ei ceva ce n-am mai auzit de mult: curiozitate, nu milă. I-am zis că sunt bine, că am aflat ce-mi place, că nu mai am pe nimeni care să mă certe pentru o cămașă. A râs scurt și mi-a zis: "Ți-ar fi stat bine și-nainte, dacă m-ai fi întrebat pe mine, nu pe Despina ce crede ea." Am rămas cu telefonul în mână, gândindu-mă că poate avea dreptate, poate nu — dar nu mai avea cum să schimbe nimic. Pentru că nu mai aveam cu ce să mă cert pe tema asta. Îmi purtam cămașa și atât.
Acum trei zile am făcut ceva ce n-am mai avut curaj să fac de un an și jumătate: am intrat la notar și am cerut să ies de pe contractul de întreținere pe care Veronica și cu mine îl aveam pe apartamentul din Drumul Taberei — ea primea o sumă lunară de la mine, din pensie, de patru sute cincizeci de lei, „ca să nu rămână pe drumuri", cum stabilisem când era vremea bună dintre noi. Notarul, un domn tânăr cu ochelari, mi-a explicat că, din moment ce ea a plecat de peste un an și n-a mai contribuit cu nimic la gospodărie, am tot dreptul să închei actul ăla. Am semnat. Am luat dosarul, l-am pus în geanta de piele pe care mi-a dăruit-o Costel de ziua mea și am ieșit în stradă cu cămașa roșie și cu soarele în ochelari.
Veronica o să afle de la banca ei, când n-o să mai vadă suma în cont, pe optsprezece ale lunii viitoare. O să mă sune, probabil, supărată. O să-i spun același lucru pe care l-am spus doamnei Agripina, dar cu alte cuvinte: nu din răutate am făcut asta. Din dreptate.
Astăzi am ieșit iar pe Lipscani. Am mai cumpărat o cămașă, asta cu dungi albastre, și o cutie de bomboane cu rom, doar pentru mine, din care am mâncat jumătate pe banca din fața fântânii, privind porumbeii care se adunau după niște firimituri aruncate de un copil. Băiatul, de vreo cinci ani, s-a oprit din joacă și m-a arătat cu degetul: "Ai cămașă ca a lu' Moș Crăciun!" Maică-sa l-a tras de mânecă să plece, jenată, dar eu am râs și i-am făcut cu ochiul, scoțându-mi ochelarii de soare ca să văd mai bine porumbeii care-mi dădeau roată, aproape de pantofii mei, în căutare de firimituri.
