S-a întâmplat la Cluj, la începutul anilor nouăzeci, într-un bar la subsol numit „Castanul", lângă Teatrul Național — un loc strâmt, plin de fum, cu o scenă de un metru și jumătate și tavanul mereu umed de la vaporii din bucătărie. În seara aceea s-au cunoscut Bogdan Sârbu și Mircea Matei — doi băieți care aveau pe-atunci douăzeci și trei și douăzeci și șase de ani, și niciunul nu știa că peste mulți ani aveau să scrie despre ei în reviste ca despre cei mai buni prieteni din cinematografia românească.
Mircea tocmai se angajase la un teatru de amatori de pe lângă o fabrică din Mănăștur — cânta în cor într-un spectacol, și pentru statura lui îi ziceau acolo Taurul din Mănăștur: se antrenase serios, lucrase înainte ca lăptar cu căruciorul, salvamar la lacul Tarnița, chiar pozase studenților de la Arte și șlefuise plăci de marmură la cimitir — se prindea de orice treabă, numai să supraviețuiască. Bogdan în perioada aceea alerga pe la figurație, zicea câte trei replici în scene de mulțime și mânca mai mult pâine cu ceapă, așteptându-și șansa.
S-au cunoscut la o zi de naștere a unui prieten comun, și după un ceas râdeau deja de parcă s-ar fi știut din copilărie.
În seara aia, la „Castanul", pe scenă cântau niște fete — un duet, cu acordeon, ceva din repertoarul de muzică populară. Iar la masa din spate stăteau patru inși — băuseră zdravăn, comentau tare ce ar fi trebuit să poarte fetele și ce nu. Una dintre ele, cea mai tânără, a pierdut ritmul și a tăcut o secundă.
Mircea a observat primul. L-a împins pe Bogdan cu cotul.
— Vezi?
— Văd.
N-au mai spus nimic altceva. Bogdan își scoate geaca — una obișnuită, din piele artificială roșcată, luată de la talcioc, din Piața Flora — și o pune, fără o vorbă, pe genunchii lui Mircea. Mircea zice:
— Am înțeles ce urmează.
Bogdan s-a dus la masa lor. Patru bărbați. Nu jucase încă niciun rol de spion, nimic — era doar un băiat din Ardeal, cu palme de lăptar și buzunare goale. Dar în privirea lui era deja ceea ce aveau să vadă mai târziu milioane de oameni: o lipsă totală a fricii.
O replică scurtă — cineva a mormăit ceva, cineva a râs batjocoritor — și în câteva secunde s-a terminat totul. Mircea a povestit întâmplarea asta ani de zile, mereu cu același zâmbet:
— Bogdan s-a ridicat și i-a doborât pe toți patru. Eu îi țineam geaca.
El n-a intrat în bătaie — nu de frică, ci pentru că și-a dat seama că Bogdan n-avea nevoie de ajutor. Nu puterea băiatului l-a impresionat. L-a impresionat că frica nu exista deloc — nici o clipă, nici în ochi, nici în răsuflare.
De atunci au trecut aproape treizeci de ani. Mircea a devenit cunoscut în toată țara, și mai apoi dincolo de ea, după rolul din „Garda albă" și dintr-un serial despre partizanii din munți — criticii scriau că un asemenea tip de actor nu mai existase în filmul românesc: simplu, cu picioarele pe pământ, dar cu siguranța interioară a unui om care nu se teme de nimic. Bogdan a ajuns celebru mai târziu, în anii două mii — „Calea ferată" și drama „Vizuina lupului" i-au adus premiul de stat.
Faima nu a șters niciodată legătura care s-a format pe când amândoi erau niște necunoscuți, fără bani de bilet la film. În nouăzeci și opt, în fine, au jucat împreună într-un film — o dramă istorică despre doi foști soldați, uniți și de ambiție, și de aventură, și de o loialitate pe care nimic n-o putea clătina. Chimia de pe ecran n-a mirat pe nimeni: erau prieteni de vreo douăzeci de ani, și regizorul a văzut asta foarte bine și i-a dat pur și simplu loc în cadru.
Bogdan și Mircea s-au prețuit unul pe altul până la capăt — și n-a fost nevoie de povești exagerate pentru asta. E de ajuns să ne gândim la cei doi actori tineri dintr-un bar la subsol, lângă teatru: unul se ia la bătaie cu patru inși, celălalt îi ține cu credință geaca.
Mircea a murit în doi mii doisprezece, la Cluj, în același apartament de pe strada Dorobanților în care locuia din tinerețe. Bogdan a venit la înmormântare de la București. A stat lângă sicriu fără o vorbă, mult timp, și apoi i-a spus deodată nepotului lui Mircea, un băiat de vreo douăzeci de ani:
— Acasă la el, în șifonier, trebuie să fie o geacă. Roșcată, veche. Găsește-o.
Nepotul a găsit-o — în șifonier, sub un morman de haine de iarnă, atârna într-adevăr aceeași geacă, ponosită, cu un nasture rupt, pe care Mircea n-a aruncat-o niciodată, în treizeci și ceva de ani. Bogdan a luat-o în mâini, s-a uitat la semnătura de pe căptușeală — cineva scrisese cândva cu pixul „B.S. 1991", probabil chiar Bogdan, ca să nu rătăcească lucrul prin garderoba teatrului.
N-a spus nicio vorbă despre măreția prieteniei, n-a ridicat niciun toast. A împăturit pur și simplu geaca, a pus-o în sicriu, lângă Mircea, și i-a făcut un semn scurt din bărbie celui de la pompe funebre — că se poate închide.
