Era o seară de marți din septembrie, cu puțin înainte de ora opt, când Carmen Duțescu a pus dosarul albastru pe masa din bucătărie și n-a mai strâns de pe ea. Afară mirosea a frunze ude, undeva două străzi mai încolo lătra ciobănescul familiei Moroșan, ca în fiecare seară la ora aceea. La televizor rula fără sonor jurnalul de seară, nimeni nu se uita la el.
Carmen fusese măritată cu Răzvan de doisprezece ani. Doisprezece ani în care îi ținuse contabilitatea pentru mica lui școală de șoferi din Florești, neplătită, pe lângă program, între luatul copilului de la grădiniță și cină. Și apoi, cu șase săptămâni în urmă, îi văzuse pe tabletă un mesaj care nu era destinat ei. O colegă de la școala de șoferi. De opt luni.
„N-am mai fost prezent pentru el", a spus Răzvan, când l-a confruntat. Nu ca scuză – ca explicație, pe care el o considera, se vedea, suficientă. „Tu erai mereu ocupată cu copiii, cu contabilitatea, eu m-am simțit singur."
Carmen stătea la aragaz și amesteca într-o oală în care de mult nu mai era nimic de amestecat. Lingura lovea marginea oalei într-un ritm mecanic, în timp ce ea număra în gând nopțile în care stătuse cu termometrul și siropul de tuse la căpătâiul micuței Ilinca, în timp ce el era la un curs de perfecționare la Cluj. Își amintea și de declarația de venit a școlii de șoferi, pe care o termina ea în fiecare an în martie, ca el s-o depună la timp. A stins focul sub oală fără să răspundă.
Mai greu decât mărturisirea lui a fost telefonul de la mama lui, trei zile mai târziu. Aurelia Duțescu, 68 de ani, învățătoare pensionară, n-a sunat să-și ceară scuze. A sunat să explice.
„Carmen, trebuie să înțelegi, băiatul era copleșit. Tu ai muncit atât de mult, erai atât de obosită. Și un bărbat are nevoie de puțină atenție."
Carmen a pus telefonul pe difuzor și a continuat să șteargă blatul de lucru cu o cârpă, strângând firimiturile rămase de la cina copiilor. Pe pervazul bucătăriei era încă desenul pe care Ilinca îl făcuse la grădiniță: o familie, patru oameni-bastonaș, soare în colț. A luat telefonul de pe difuzor și l-a dus la ureche.
„Aurelia", a spus Carmen, cu voce fermă, „el a mințit opt luni. Nu eu."
„Dar trebuie să înțelegem și de ce se ajunge la așa ceva–"
„Nu", a tăiat-o Carmen. „Nu trebuie."
A închis telefonul și a pus-l pe blat, cu ecranul în jos. Supa de pe aragaz se afumase.
În săptămânile care au urmat s-a repetat același tipar, doar cu alte voci. Fratele lui Răzvan, Sorin, a spus la un grătar la vecini că nu trebuie să vezi căsnicia „doar dintr-o parte". Cumnata Daniela a întrebat-o pe Carmen direct dacă nu „s-a îngrijit puțin de ea însăși" în ultimii ani. Nimeni n-a întrebat de ce un bărbat în toată firea dusese opt luni două vieți, fără ca cineva din familia lui să considere asta problema lui.
Ceva se schimba în Carmen, nu brusc, ci ca gerul care se așază peste noapte pe geam. A încetat să se justifice. A încetat pur și simplu să mai răspundă când sunau cei din familia Duțescu să „medieze". În schimb, a început să pună lucrurile în ordine: extrase de cont, bonuri, actele școlii de șoferi, care de ani de zile apăreau pe numele ei, pentru că lui Răzvan nu-i plăcuse niciodată hârțogăraia.
Pe 14 octombrie, Carmen s-a dus la avocata Ioana Bălănescu, la cabinetul de pe strada Memorandumului. A dus cu ea dosarul albastru. În el: extrasele din care rezulta că în ultimii cinci ani nu doar că îi ținuse gratuit toată contabilitatea școlii de șoferi, dar pusese și 45.000 de lei din economiile ei pentru achiziționarea celei de-a doua maşini de şcoală – un Dacia Logan de care Răzvan avea nevoie pentru că vechiul Logan picase ITP-ul. Fără contract notarial, fără nicio garanție. Doar încredere.
„Banii au fost formal o donație privată, nu o investiție", i-a explicat avocata. „Dar îi putem invoca în cadrul partajului. Și munca de contabilitate din ultimii ani reprezintă o valoare economică pe care o putem cuantifica."
Carmen a notat fiecare cifră și fiecare termen într-un carnețel pe care și-l cumpărase special pentru discuția asta, apăsând pixul până aproape de a rupe hârtia.
Divorțul s-a întins pe nouă luni. Răzvan a încercat de două ori să ducă discuția pe un ton personal – „Carmen, putem rezolva asta civilizat, fără să escaladăm" –, dar ea a răspuns numai prin avocată. La final, a trebuit să-i restituie cei 45.000 de lei, în rate eșalonate pe optsprezece luni, consemnate într-o tranzacție notarială. Pe lângă asta, ea a primit jumătate din valoarea școlii de șoferi, construită și cu munca ei neplătită de ani de zile – achitată într-o singură tranșă de 30.000 de lei.
Întâlnirea la notarul Mihai Cornea din Cluj-Napoca a avut loc într-o dimineață cenușie de miercuri din iulie. Răzvan stătea la celălalt capăt al mesei, mama lui îl acompaniase, dar ședea tăcută în sala de așteptare. Când notarul a citit tranzacția și ambele părți au semnat, Carmen a împins pixul înapoi pe masă, fără să se uite la el.
„Asta a fost", a spus Răzvan, cu voce stinsă.
„Da", a spus Carmen. S-a ridicat, a luat dosarul – de mult nu mai era albastru, îl schimbase cu unul nou, verde, cu inscripția „Rezolvat" pe cotor.
Afară, în sala de așteptare, Aurelia s-a ridicat când a văzut-o pe Carmen. „Carmen, poate am putea totuși–"
„Trebuie să ajung la cursul de înot al Ilincăi", a spus Carmen. A trecut pe lângă ea fără să se oprească, cu servieta sub braț și cheile mașinii deja în mână.
Două luni mai târziu, ședea la aceeași masă din bucătărie, acum cu o cană de ceai de mușețel în loc de extrase de cont, și o ajuta pe Ilinca la temele de matematică. Dosarul stătea pe raft, sus de tot, printre actele vechi de taxe. Nu mai era nevoie să-l deschidă.
