Dacă destinul i-ar fi oferit șansa de a retrăi o singură zi, Ileana nu ar fi ales ziua nunții și nici nașterea copiilor.
Ar fi ales ultima zi în care sora ei, Doina, stătuse la masa din curtea casei părintești.
Totul se petrecuse într-un sat aflat la câțiva kilometri de Brașov. Era început de septembrie, iar mirosul de prune coapte se amesteca cu fumul sobelor aprinse prea devreme.
Mama lor murise cu trei luni înainte. Cele două surori veniseră să împartă lucrurile rămase în casă.
Ileana avea atunci cincizeci și opt de ani, iar Doina cincizeci și patru. Cândva fuseseră de nedespărțit. Dormiseră în același pat, purtaseră aceleași rochii și merseseră împreună cinci kilometri până la școală.
Dar în ziua aceea se certaseră pentru o ladă veche.
În ladă se aflau câteva ii cusute de mama lor, un ștergar, două fotografii și niște scrisori.
— Eu am avut grijă de mama în ultimii ani — spusese Ileana. — Mi se cuvin lucrurile acestea.
Doina încremenise.
— Tu ai fost aproape. Eu am trimis bani în fiecare lună.
— Banii nu țin de mână un om bolnav.
Cuvintele au lovit mai tare decât intenționase Ileana.
Doina și-a luat geanta și s-a îndreptat spre poartă.
— Poate într-o zi o să înțelegi că și mie mi-a fost greu.
— Dacă ți-ar fi păsat, ai fi venit mai des.
Doina a plecat fără să se întoarcă.
Două săptămâni mai târziu, Ileana a primit un telefon din Constanța. Sora ei suferise un accident rutier.
Nu a mai apucat să-i spună nimic.
Timp de doisprezece ani, Ileana a păstrat lada închisă. Nu a purtat iile și nu a privit fotografiile. De fiecare dată când trecea pe lângă ea, auzea parcă poarta trântindu-se.
Într-o duminică, nepoata Doinei a venit la Brașov.
— Mătușă Ileana, mama a păstrat ceva pentru dumneavoastră.
I-a întins un plic îngălbenit. Scrisoarea fusese scrisă chiar în seara ultimei lor întâlniri.
„Ileana, știu că ești supărată. Ai dreptate: tu ai fost lângă mama când eu nu am putut. Dar să știi că în fiecare seară mă uitam la telefon și mă întrebam dacă să te sun. Mi-era rușine că lipsesc. Nu vreau lada. Vreau doar să nu pierd și singura soră pe care o am.”
Ileana a citit scrisoarea de trei ori.
— De ce nu mi-a trimis-o?
Nepoata a coborât privirea.
— A spus că va veni personal după ce vă trece supărarea.
În acea după-amiază, Ileana a deschis lada. Sub ștergar a găsit două ii aproape identice. Mama le cususe pentru fiicele ei.
Pe una era brodată o ramură albastră. Pe cealaltă, una roșie.
Ileana i-a oferit nepoatei ia Doinei.
— Asta trebuia să ajungă la mama ta.
Fata a îmbrăcat-o și a ieșit în curte.
Pentru o clipă, Ileana a văzut-o pe sora ei așa cum fusese la douăzeci de ani: râzând, cu părul prins într-o coadă groasă.
Dacă ar fi putut retrăi acea zi, Ileana nu ar fi schimbat casa, lada sau moștenirea.
Ar fi schimbat doar ultimele cuvinte.
În loc de „Dacă ți-ar fi păsat”, ar fi spus:
— Nu pleca. Mi-a fost dor de tine.
