Stăteam în pragul apartamentului ei din Cluj-Napoca, cu Matei adormit pe umăr și cu Ioana lipită de piciorul meu, când mama a rostit propoziția aia care mi-a tăiat respirația mai rău decât orice ceartă.
Era opt seara. Afară, pe bulevard, tocmai trecuse tramvaiul 4 scârțâind pe șine, iar din apartamentul vecinilor se auzea un meci de fotbal la televizor. Copiii erau obosiți, eu eram transpirată, flămândă și la un pas de lacrimi. Aveam în spate nouă ore de tură la farmacie, un mesaj de la grădiniță despre Matei care avea treizeci și opt de grade, și certitudinea că a doua zi iar n-am cu cine să-l las bolnav.
Mama stătea în fața mea într-o rochie verde-smarald, cu rujul acela roșu-cireașă pe care nu i-l văzusem niciodată, cu niște cercei lungi, argintii.
— Mamă, te rog doar pentru o zi, i-am spus.
— Nu, Cristina. Tu nu ceri o zi. Tu ceri încă o zi. Și încă una. Și încă una după aceea.
— Serios? Acum îmi ții morală?
— Nu-ți țin morală. Îți amintesc unde e limita.
De vreo șase luni mama nu mai era femeia pe care o știam. Toată viața fusese casnică, previzibilă, mereu acasă. După ce a murit tata, în urmă cu trei ani, aproape că nu mai ieșea din casă. Mă duceam eu, făceam cumpărături pentru ea, o rugam să meargă la plimbare, îi propuneam să se înscrie la un club pentru pensionari.
— Mamă, nu poți sta așa singură, îi spuneam.
Și dintr-odată, ca și cum cineva ar fi răsucit o cheie ascunsă în ea, a început să trăiască din nou. Întâi s-a înscris la gimnastică pentru seniori, la sala din cartierul Mănăștur. Apoi la un curs de dans de societate. Apoi a început să meargă cu prietenele la film, la Cinema City din Iulius Mall. Și la final l-a cunoscut pe domnul Sorin.
Domnul Sorin avea șaptezeci și doi de ani, păr argintiu, o Dacie Duster și obiceiul de a-i aduce trandafiri fără niciun motiv. L-am urât înainte să-l cunosc.
Pentru că de când apăruse el, mama îmi spunea din ce în ce mai des „nu”.
— Mamă, poți s-o iei pe Ioana de la grădiniță?
— Mamă, Matei are febră. Poți sta cu el mâine?
— Chiar preferi o întâlnire în locul nepoților? am întrebat-o, simțind cum mi se frânge vocea.
— Eu îi folosesc pe copii? Tu îi respingi.
Ioana s-a ascuns după piciorul meu. Avea șase ani și înțelegea mai mult decât mi-aș fi dorit. Matei se văita în brațele mele, fierbinte de febră. Mama a întins mâna spre el, dar eu m-am tras instinctiv înapoi.
— Cristina, azi nu pot, a zis mai încet. Dar mâine dimineață pot veni două ore, înainte să pleci la muncă. Apoi am programare la medic.
— Două ore? Mamă, ce fac eu cu două ore?
— Vorbește cu Radu. E tatăl copiilor.
Imediat ce am spus asta, m-am rușinat singură.
Așa arăta viața mea. Radu avea job important, întâlniri importante, oboseală importantă și drept important la odihnă. Eu aveam serviciu, casă, copii, mese, ședințe la școală, febre, rufe și telefoane către mama. Când nu mai făceam față, nu-l sunam pe soțul meu.
— Mamă, eu chiar nu mai fac față, i-am spus în cele din urmă.
Pe fața ei a apărut ceva moale, ceva ce cedează. Am crezut o clipă că își va scoate cerceii, își va șterge rujul, va anula întâlnirea și va spune: bine, fetițo, rămân.
Dar ea doar s-a apropiat și mi-a atins brațul.
— Pentru că dacă te salvez de fiecare dată, n-o să vezi niciodată că te îneci din alt motiv, nu din cauza mea. E viața ta. Soțul tău. Copiii tăi. Casa ta. Eu pot ajuta, dar nu pot fi al doilea părinte.
— Ajut. Dar nu trebuie să-mi dau toată pensia, sănătatea și timpul pentru că voi, cei mari, v-ați organizat prost viața.
Am plecat fără să-mi iau rămas bun. Pe drum am plâns de neputință. Ioana stătea tăcută pe bancheta din spate. Matei adormise, fierbinte, cu obrazul lipit de ursulețul lui de pluș.
Când am ajuns acasă, Radu era pe canapea cu telefonul în mână.
— Ei? Rămâne mama ta cu micul? m-a întrebat fără să ridice ochii de pe ecran.
Era exact aceeași propoziție, doar rostită cu altă voce. Exact același dispreț pe care îl adusesem eu cu câteva ore mai devreme la ușa mamei.
— Mâine stai tu cu Matei, i-am spus.
M-a privit de parcă vorbeam o limbă străină.
A fost prima ceartă de multă vreme în care nu era vorba despre mama, ci despre adevăr. Am țipat că sunt epuizată. Că nu mai am putere. Că de șase ani, de când s-a născut Ioana, am renunțat la o bucată mare din mine, iar el crede în continuare că „ajută” dacă scoate gunoiul o dată pe săptămână.
I-am spus că trăiește de parcă propriii copii ar fi niște musafiri în casa lui.
Dimineața Matei tot mai avea febră. Radu, după o ceartă lungă, a rămas acasă. Eu am plecat la farmacie cu un sentiment de vinovăție amestecat cu o ușurare ciudată.
Câteva zile n-am vorbit cu mama. Îmi scria mesaje scurte: „Cum e Matei?”, „I-a scăzut febra?”, „Pot veni joi două ore”. Îi răspundeam cu un cuvânt.
M-am dus totuși la ea sâmbătă. A deschis Sorin, în pulover, cu ochelarii pe nas și o cârpă de bucătărie în mână.
— Bună ziua, Cristina. Mama e în bucătărie.
Nu „fiica aia care mereu vrea ceva”. Doar numele meu, spus simplu.
Mama stătea la masă și sorta fotografii. Albume vechi erau împrăștiate în jurul ei. Într-una era tânără, însărcinată cu mine. În alta mă ținea în brațe, în fața blocului de pe strada unde am copilărit. În alta stătea lângă cărucior, cu plase de cumpărături și fratele meu mai mare agățat de fusta ei.
N-am privit niciodată cu atenție acele fotografii. În ziua aceea am văzut ceva ce nu observasem înainte. Zâmbea în toate pozele, dar avea cearcăne. Mereu ținea ceva, ducea pe cineva, întindea ceva altcuiva. Un copil, o geantă, o oală, o haină.
— Îmi pun viața în ordine, mi-a răspuns când am întrebat-o ce face.
— Chiar n-ai putut să stai cu Matei atunci?
A luat o fotografie. Eram eu, bebeluș, iar lângă mine, tata, în costum, plecând la serviciu.
— Când erai mică, tatăl tău aproape că nu era acasă. Muncea, se odihnea după muncă, avea treburile lui. Eu aveam copiii, casa și mama lui, care spunea că o soție bună nu se plânge. Apoi s-a îmbolnăvit bunica ta. Am îngrijit-o cinci ani. Apoi s-a îmbolnăvit tatăl tău. Apoi tu ai născut-o pe Ioana și ai început să suni.
Și-a împreunat mâinile peste teancul de fotografii, ca și cum le-ar fi ținut la adăpost.
— Nu-ți spun asta ca să te rănesc. Ci ca să vezi, în sfârșit, că eu chiar am fost, timp de patruzeci de ani, pentru altcineva. Pentru soț, pentru copii, pentru soacră, pentru nepoți. Iar acum, când cineva m-a invitat la un film și m-a întrebat ce-mi doresc eu, fiica mea îmi spune că ar trebui să stau cu nepotul febril fiindcă sunt la pensie.
— Eu chiar am nevoie de ajutor, i-am spus.
Mama a întins mâna peste masă și mi-a atins palma.
— Atunci spune-i lui Radu. Spune-i clar. Nu acoperi absența lui cu pensia mea.
În săptămânile care au urmat, în casa noastră a fost greu. Radu nu s-a schimbat imediat. Se supăra când îi spuneam să ia copiii. Dădea ochii peste cap când îl rugam să stea acasă o zi din cauza vreunei boli.
— Deci maică-ta acum se întâlnește cu bărbați și noi trebuie să suferim? m-a întrebat odată.
— Nu. Noi trebuie să fim părinții propriilor copii, i-am răspuns.
Pentru prima oară am început să fac un program nu cu mama, ci cu soțul. Nu mai ceream, stabileam. Într-o duminică seara am scos calendarul de pe frigider și l-am pus pe masa din bucătărie, între noi doi.
— Luni stai tu cu ei dimineața, până plec eu la farmacie. Marți stau eu. Miercuri vine bona, am găsit una, opt sute de lei pe lună, trei ore pe zi. Joi, dacă vrea și poate mama, bine. Dacă nu, ne descurcăm noi.
Radu s-a uitat lung la calendar, apoi la mine.
— De ce simt că ăsta nu e un program, ci un rechizitoriu?
— Pentru că până acum n-a fost un program. A fost mama.
N-a mai zis nimic. A luat pixul și a scris „eu” lângă ziua de luni, apăsat, de parcă ar fi semnat ceva.
Mama a venit vinerea următoare, a copt prăjitură cu Ioana, i-a citit povești lui Matei, i-a dus pe amândoi la plimbare în Parcul Central. Nu ne-a mai făcut curățenie. Nu a mai stat de dimineață până seara.
— Azi nu, scumpo. Bunica are planurile ei, i-a spus Ioanei într-o zi, și a zâmbit cald, un zâmbet pe care nu i-l mai văzusem de mult.
Cea mai grea perioadă a venit totuși mai târziu în vara aceea, când eu și Radu am ajuns să vorbim despre despărțire cu voce tare, la masa din bucătărie, după ce copiii adormiseră.
— Ani de zile ți-a fost comod ca mama ta să astupe fiecare gaură din familia noastră, mi-a zis el atunci. Și acum, că nu mai are cine, dai vina pe mine.
N-am avut ce să-i răspund pe loc. Am plecat în cameră și am plâns fără să scot un sunet, ca să nu-i trezesc pe copii.
Peste câteva săptămâni am mers împreună la un cabinet de terapie de cuplu de pe strada Memorandumului, într-o clădire cu scări înguste și un radiator care fâsâia. Terapeuta ne-a pus să spunem, pe rând, un lucru pe care celălalt îl face bine.
— Radu vine acasă când îi spun că nu mai pot, am zis eu, după o tăcere lungă.
— Cristina nu mai sună de trei ori pe zi la mama ei ca să rezolve ce ar trebui să rezolvăm noi, a zis el.
N-a fost o vindecare într-o oră. Dar a fost prima dată când ne-am auzit unul pe celălalt fără să ne acuzăm.
Într-o duminică după-amiază, spre toamnă, am văzut-o pe mama cu Sorin în Parcul Central. Mergeau încet, ținându-se de braț. Mama purta un palton deschis la culoare și râdea de ceva ce spusese el.
M-am apropiat de ei pe alee.
— Iartă-mă că am crezut că pensia ta îmi aparține mie și copiilor, i-am spus.
— Eu m-am temut, pur și simplu, că n-o să fac față singură, mi-a răspuns.
— Știu. Dar și eu m-am temut cândva. Și n-a venit nimeni să mă scutească.
Sorin ne-a lăsat pe o bancă și s-a dus să cumpere covrigi de la chioșcul de lângă lac. Mama s-a așezat lângă mine, cu poșeta pe genunchi, și mi-a povestit că a găsit rețeta clătitelor lui cu dulceață de vișine, dar că el nu vrea s-o dea nimănui, nici măcar nepoților.
— Zice că e secretul lui de burlac, a spus mama, râzând.
Sâmbătă trecută am dus copiii la ea. Când i-am luat seara, Ioana mi-a povestit despre înghețata de la chioșcul din colț, despre porumbeii din parc și despre clătitele domnului Sorin, „cele mai bune din lume, mai bune ca ale tale, mamă”.
Am dus-o pe Ioana în brațe până la mașină, iar în oglinda retrovizoare am văzut-o pe mama în ușă, cu rochia ei verde-smarald, făcându-ne cu mâna, până când am dat colțul și n-am mai văzut-o.
