Sfârșitul lui februarie la Iași e o minciună geroasă. Ziua, soarele linge zăpada de pe acoperișurile de tablă din Tătărași, iar apa curge pe lângă țevile de scurgere cu un sunet de primăvară timpurie. Seara, totul îngheață la loc. Trotuarele devin oglinzi, iar țurțurii atârnă de streșini ca niște cuțite de sticlă. Nicolae Gavril coborî din tramvaiul 13 la capătul liniei, își ridică gulerul de la geacă și numără în gând pașii până acasă: trei sute patruzeci. Îi știa pe de rost, căci drumul nu se schimbase de doisprezece ani.
Avea cincizeci și șapte de ani și o slujbă de gestionar la magazinul de materiale de construcții de lângă ieșirea spre Miroslava. În ziua aceea, o descărcare de gresie întârziase cu două ore. Șoferul avea actele greșite, un palet fusese spart, iar Nicolae rămăsese să numere cutii până aproape de opt. Când închisese hala, mâinile îi miroseau a praf de ciment și a carton ud. Pe cer, luna apăruse ca o pată palidă deasupra blocurilor comuniste. În stație, un afiș desprins se bătea în vânt: anunța prețul pâinii la un brutar din piață — 2,30 lei.
Telefonul îi vibră în buzunar. Mesajul era de la fiică-sa, Alina. „Tati, ai ajuns?”. Voia să răspundă, dar o bătrână cu un cărucior de piață îl împinse accidental în ușa tramvaiului, iar telefonul alunecă înapoi. Alina locuia în Timișoara de opt ani. După facultate rămăsese acolo, se măritase cu un bărbat pe care Nicolae îl văzuse doar de două ori, născuse o fetiță pe care o chema Eva. Vorbeau duminica, uneori sâmbăta. Nu se certaseră niciodată. Doar că viața devenise un șir de conversații scurte, pline de pauze, încheiate cu promisiunea unui telefon „săptămâna viitoare”.
Cu o săptămână în urmă, Alina îl sunase altfel. Îi vorbise despre un apartament nou, despre o grădiniță cu program prelungit, apoi, brusc, îl întrebase dacă nu vrea să vină în vizită. Să stea măcar două săptămâni. „Până se mai încălzește”, zisese ea. Nicolae răspunsese ce răspundea de obicei: „Vedem noi”. Fiică-sa tăcuse. În surdină, Eva strigase ceva despre un desen cu un unicorn. „Bine, tati, te sun eu”, încheiase Alina, iar tonul de apel se stinsese. Nicolae rămăsese cu telefonul în mână, în bucătăria mică, având sentimentul că pierduse ceva ce nu putea numi.
Acum, pe trotuarul acoperit de polei, se gândi la o vorbă a răposatei lui soții: „Tu ești ca trenul de Bârlad — mereu întârzie, dar mereu ajunge”. Ea murise într-un martie, la un control de rutină care nu fusese deloc rutină. După înmormântare, Nicolae încuiase ușa dormitorului și nu o mai deschisese timp de un an. Alina avea nouăsprezece ani atunci. Plecase la Timișoara la două luni după ce el începuse să doarmă pe canapea, spunând că acolo are căldură mai bună.
Când ajunse în fața scării, se opri. Un câine mare, cu blana roșcată și albă, stătea pe trotuarul îngust. Îl văzuse de câteva ori înainte, dormind lângă țeava de termoficare de lângă lăzile de gunoi. Vecina de la doi îi lăsa uneori o farfurie cu mămăligă și brânză. Copiii de la bloc îl strigau „Tibi”. Un instalator pensionar îl botezase „Vulpoiul”. Câinele părea să știe de ce.
— Dă-te, măi, că n-am chef de joacă azi, mormăi Nicolae.
Câinele nu se mișcă. Clipea lent, cu ochii de un maro închis, aproape negru. Nicolae făcu un pas spre dreapta. Animalul se deplasă în aceeași direcție. Făcu un pas spre stânga. Același rezultat.
— Ce ai, mă? Te-a trimis cineva să mă ții de vorbă?
Câinele rămase în fața lui, neclintit. Nicolae îl ocoli, enervat, iar atunci câinele îl prinse ușor de mâneca gecii, trăgându-l înapoi. Nu-l muscă. Doar își închise fălcile pe material, ferm.
— Ei, asta-i bună!
Nicolae își smuci mâna. Câinele îi dădu drumul, dar se puse din nou în calea lui, cu pieptul umflat, cu coada nemișcată. Părea că nu mai e doar o simplă haimana. Părea că știe ceva. Din instinct, Nicolae făcu un pas înapoi. În acel moment, auzi trosnetul.
Nu unul obișnuit, de țurțuri, ci unul grav, ca o bârnă de lemn care crapă sub apăsarea zăpezii. Ridică privirea. De pe acoperișul blocului, la ultima etajare, se desprinse o placă uriașă de zăpadă înghețată, cât un capac de Dacie. Căzu cu un zgomot asurzitor, turtind copertina metalică de deasupra ușii. Bucăți de gheață zburau în toate direcțiile. Una izbi bordura din fața scării, o alta sparse un coș de gunoi pe care primăria îl pusese doar cu o săptămână înainte. Un fir de praf alb rămase în aer, ca un fum subțire. Liniștea care urmă era aproape fizică.
Nicolae stătea lipit de zidul garajelor, la cincisprezece metri de intrare. Dacă ar fi făcut pașii aceia, dacă nu s-ar fi oprit, dacă n-ar fi fost câinele…? Ar fi fost sub copertină. Ar fi avut capul spart. Ar fi fost dus la spitalul de urgență cu o ambulanță care, în curtea aceea, ar fi întârziat din cauza poleiului. Își duse mâna la gât. Pulsul îi bătea neregulat.
Din scara alăturată ieși o femeie în halat de baie, țipând ceva despre acoperiș. De la ferestrele primului etaj, alte voci. Cineva strigă „Sunați la ISU!”. Un bărbat cu lanterna de la telefon se apropie de mormanul de zăpadă, apoi se retrase rapid, anunțând că mai atârnă o bucată. Nicolae simți că nu-și poate descleșta fălcile. Câinele se așezase lângă el, cu botul lipit de piciorul lui. Blana îi era plină de zăpadă fină, ca zahărul pudră.
— Tu ai știut, măi? îl întrebă Nicolae, iar vocea îi sună ca a altcuiva. Tu ai simțit?
Câinele ridică ușor capul. Nicolae se lăsă pe vine, își scoase mănușile și își puse palmele pe blana de pe gâtul animalului. Era caldă, umedă, vie. Mirosul de câine ud și de stradă deveni ceva solid. Nicolae simți că nu poate respira adânc, că ceva i se blocase în piept. Nu plângea. Doar închise ochii și strânse blana între degete.
După, veni salvarea. Un pompier tânăr, cu ochelari aburiți de frig, îl întrebă dacă e rănit. „Nu m-a atins”, răspunse Nicolae. „Dar a căzut exact pe fereastra de la intrare?” „Da.” Pompierul se uită la câinele care nu se dezlipea de piciorul lui. „Cum ați scăpat?” Nicolae nu răspunsese încă atât de sincer de mult timp. „Câinele ăsta nu m-a lăsat să trec. Mi-a prins mâneca și a doua oară mi-a tăiat calea. Dacă făceam doi pași, eram sub copertină.” Pompierul fluieră ușor. „Și el e de pe stradă?” „Da.” „Atunci aveți grijă de el.”
Două ore, locatarii nu avură voie să intre. Poliția locală împrejmui intrarea cu bandă galbenă. Nicolae stătu pe o bancă de lângă toboganul de copii, iar câinele se cuibări la picioarele lui. De pe acoperiș, muncitorii contrat de primărie începură să râcâie restul de zăpadă. Nicolae se uită la lumina tremurată a farurilor de pe bulevard. În buzunar, telefonul îi vibră din nou. Alina. Apăsă tasta verde fără să mai cântărească.
— Tati, unde ești? Am sunat de trei ori!
— Sunt la bloc. A căzut zăpada de pe acoperiș.
— Pe tine?!
— Nu, nu pe mine. A căzut în fața ușii. Dar eu nu apucasem să intru.
— De ce? Te-ai oprit?
— Câinele.
— Ce câine?
Nicolae își drese vocea. Îi povesti scurt, cu propoziții simple, ca o declarație în fața unui inspector. Câinele. Mâneca. Trosnetul. Copertina îndoită. Alina rămase tăcută câteva secunde. Apoi spuse, cu o voce pe care el nu i-o mai auzise de la înmormântarea mamei: „Tati, adu-l la tine. Acum. Nu-l mai lăsa afară.”
Intrară în apartament pe ușa din spate, prin parcarea de lângă ghene. Nicolae deschise ușa veche de la scara C, urcă patru etaje, iar câinele păși pe lângă el, fără să tragă de lesa improvizată dintr-o curea de la cauciucuri. În apartament, aerul era rece. Nicolae aprinse lumina din bucătărie, apoi pe cea din hol. Câinele rămase lângă prag, încercând peretele cu botul.
— Intrați, măi, îi spuse Nicolae. Nu sta ca musafirul.
Câinele făcu câțiva pași, apoi se așeză pe covorașul de la ușă. Nicolae aduse un prosop vechi din baie și îi șterse labele. Animalul ridică una, apoi pe cealaltă, cu o demnitate ciudată. Sub noroiul de pe blană, era mai deschis la culoare decât păruse afară. Avea o cicatrice sub urechea stângă, ca o semilună.
— Ai avut stăpân, nu? îl întrebă Nicolae.
Câinele clipi. Nicolae îi puse un castron cu pui fiert și orez. Nu avea mâncare pentru câini. Îi dădu apă într-o cratiță emailată. Câinele se apropie, mâncă fără lăcomie, cu botul aproape de farfurie, abia atingând mâncarea cu limba. Nicolae îl privi. Apoi își făcu un ceai pe care îl uită să-l bea. Se așeză la masă, iar câinele își puse capul pe genunchiul lui. Greutatea aceea caldă îl readuse în prezent.
— O să-ți pun un nume, șopti Nicolae. Nu te pot chema „câine” toată viața.
Se gândi la o listă. „Azor” — prea banal. „Pufi” — ridicol. „Fulger” — prea săltăreț pentru un animal care stătuse neclintit în fața lui. Apoi se uită pe geam. Către zăpadă, către copertina turtită, către fâșia de bandă galbenă.
— Am fost la un pas, măi. Un pas. Tu ai fost acolo, nu te-ai bătut cu mine, doar m-ai oprit.
Câinele ridicase capul, cu privirea fixă, întunecată.
— Nu te mai las afară. Iar dacă stau aici, atunci stau și tu.
În acea noapte, dormi pe canapea. Câinele se așeză pe covorașul de lângă balcon, cu botul spre ușa de la intrare. Nicolae se trezi la trei dimineața și, înainte de a adormi la loc, întinse mâna. Simți blana de pe spatele lui, caldă. Animalul nu se mișcă, doar răsuflă ușor, ca un om care ascultă ceva departe.
Dimineața, Nicolae sună la serviciu. Își luă o zi liberă, lucru nemaiauzit de ani întregi. Șeful de la depozit, un fost pompier pe nume Rădoi, îl întrebă dacă a pățit ceva. Nicolae îi povesti în cinci propoziții. Rădoi tăcu, apoi spuse: „Du-l la veterinar. Dacă nu altceva, măcar de viermi.” Îi dete adresa unei clinici din Podu Roș, unde mergea cu pisica mătușii lui.
Veterinara, o femeie tânără cu un ecuson care avea desenat un arici, îl examină cu blândețe. Câinele avea aproape șase ani, după dantură. O leziune veche la laba stângă spate, probabil de la o lovitură. Inimă bună. Fără cip. O ușoară deshidratare.
— E al dumneavoastră? întrebă ea.
— De azi, răspunse Nicolae.
— Cum îl cheamă?
Nicolae ezită. Se uită la animalul care stătea perfect nemișcat pe masa de consultație, cu botul lipit de pulpana lui de la pantalon.
— Nu i-am pus încă nume. Aseară l-am găsit.
— „Noroc” ar merge, spuse veterinara, zâmbind. Văzând ce a pățit, ați avut noroc.
Nicolae scutură capul. „Nu noroc. El a știut.” Veterinara se uită la el, apoi la câine. „Și atunci, ce nume i se potrivește?” Nicolae își aminti un cuvânt pe care fiică-sa îl folosise când Eva se speriase de furtună. Îi spusese: „Nu-i nimic, iubita mea, tati e aici, tati e scutul tău.”
— Scut, răspunse Nicolae. Îl cheamă Scut.
Veterinara notă numele într-un formular. Costul consultației a fost de 80 de lei. Nicolae plăti fără să se uite la chitanță. Când ieși din clinică, ținea în mână o rețetă pentru niște pastile de deparazitare și un plic cu mostre de hrană uscată. Câinele mergea lipit de piciorul lui, ca o umbră care prinsese carne și păr.
În seara următoare, Alina sună cu video. Pe ecran apăru chipul Evei, cu părul blond prins în două codițe strâmbe.
— Bunicule, arată-mi câinele!
Nicolae întoarse telefonul. Scut stătea pe covorașul din hol, cu o zgardă nouă, albastră, pe care scrisese cu markerul numele și numărul lui de telefon.
— Cum îl cheamă? întrebă Eva.
— Scut.
— Scut ca al lui Zelda?
Nicolae habar n-avea cine e Zelda, dar încuviință. „Exact.”
Alina se așeză mai bine în cadru. Părea obosită, dar zâmbea cu gura întreagă.
— Tati, ai grijă de tine, da?
— Am.
— Nu doar de câine. De tine.
— Am grijă.
— Când vii?
Nicolae se uită la fereastra pe care zăpada începuse să se topească încet. Picături mari loveau pervazul.
— Săptămâna viitoare, zise el.
În stânga cadrului, o ceașcă de cafea pe care o băuse pe jumătate. În dreapta, pe masă, un carnețel pe care își notase lista: „Mâncare câini, veterinar tufă, bilet tren CFR, sunat Alina”. Pe ultima linie scrisese cu litere șovăielnice: „Nu mai aștept.”
A doua zi, la depozit, Rădoi îl întrebă dacă a rezolvat cu animalul. Nicolae răspunse că da, că l-a luat la el, că i-a pus nume. Rădoi se uită la roaba plină de saci de glet.
— Măi Gavril, ești bătrân acum. Ai grijă să nu te prindă iarna pe drum.
Nicolae luă un bilet de tren spre Timișoara. Nu anunță pe nimeni. Îl cumpără de la casa de bilete, plătind 190 de lei. Îl puse în portofel, sub buletin. Apoi deschise telefonul și îi scrise Alinei: „Vin vineri. Te anunț când ajung.” Apăsă trimite. Câinele stătea lângă el pe canapea, cu capul pe labe. Nicolae îi puse o mână pe frunte.
— Mergem împreună, măi. La Timișoara. Până acolo, nu ne despărțim.
Scut ridică ușor capul. Coada lui lovi o singură dată perna.
Nicolae nu mai spuse nimic. Închise telefonul. Dinspre fereastră venea zumzetul orașului care se trezea, iar în bucătărie, gazul de la aragaz pâlpâia ușor, încălzind aerul de primăvară întârziată.
