Vineri, ora șase. Telefonul a vibrat exact când puneam tata pe masă o farfurie cu pâine prăjită. Nu trebuia să mă uit. Știam cine e și ce vrea.
— Andrei, dă-i bunicii tale un mesaj. Să nu uiți.
Tata nu ridica ochii din telefonul lui. Derula prin știri. Mama era la baie, se pregătea de o cină cu fostele colege de la bancă. Eu am mestecat pâinea și am scris același mesaj pe care îl scriam de un an:
„Bunica, îmi trimiți 150 de lei? Îți dau înapoi din alocație."
Bunica răspundea mereu în două, trei minute. Dacă trecea mai mult, îmi scria: „Sunt la piață, îți trimit când ajung acasă." Nu comenta niciodată. Nu întreba niciodată pentru ce îmi trebuie.
De fapt, întreba. Dar nu pe mine. Întreba pe tata, la telefon, duminica dimineața, când credea că eu dorm. Auzeam din pragul bucătăriei:
— E o problemă cu el? De ce are nevoie de bani în fiecare săptămână?
Iar tata răspundea, în timp ce își punea cafeaua la filtru:
— E adolescent. Lasă-l. Dacă nu-i dai tu, o să ceară de la noi.
Și bunica trimitea. În fiecare vineri. 150 de lei. De un an.
Nu i-am cerut niciodată pentru droguri sau pentru cine știe ce. Îmi plăteau colegii de la școală. Rămăsesem dator de la un bilet la meci, de la niște pizza, de la o pereche de căști pe care le pierdusem în autobuz. Apoi s-a făcut un obicei. Le dădeam vineri, ei mă lăsau în pace până lunea. Lunea începea totul din nou. Nu puteam să le spun alor mei. Tata ar fi făcut scandal, iar mama ar fi plâns în bucătărie și mi-ar fi zis că am dezamăgit-o, ca atunci când am luat patru la matematică în clasa a opta.
Cu bunica era simplu. Ea trimitea. Eu mulțumeam. Gata.
Pe 23 mai a fost ziua ei. Știam data. O aveam salvată în calendarul telefonului, cu o zi înainte îmi apăruse notificarea. Nu am sunat-o. Ziua trecuse printre teste și antrenament. Vineri, la șase, i-am scris același mesaj de 150 de lei. Noaptea, când am văzut că nu răspunsese, am crezut că nu a văzut. I-am mai scris o dată dimineața. Nimic.
Sâmbătă la prânz m-a sunat mama:
— Andrei, ce i-ai scris bunicii?
— Nimic. De ce?
— A sunat-o Corina — pe mama o cheamă Corina — și i-a zis că nu mai vrea să vorbească cu nimeni.
Am simțit cum mi se încălzește fața. Am deschis Messenger. Mesajul meu era acolo. Niciun răspuns. Deasupra scria „văzut la 18:03". Văzut. Deci îl citise.
— Mamă, i-am scris doar… i-am cerut niște bani. Ca de obicei.
— Ca de obicei? De când îi ceri bani bunicii?
Am tăcut. Mama a așteptat. Am auzit-o pe sora mea, Ioana, țipând în fundal ceva despre o rochie pentru banchet. Mama i-a zis să tacă.
— De un an, am spus eu. Îmi dădea 150 de lei pe săptămână.
Nu mi-a răspuns imediat. A respirat adânc, ca atunci când se uita la mine și nu știa ce să creadă.
— Andrei, azi e ziua ei.
Am închis. Am stat pe pat, cu perdelele trase, deși afară era soare și la Brașov se vedea Tâmpa la fel de verde ca întotdeauna. Am ascultat cum se certa Ioana cu mama din cauza rochiei. Apoi am adormit.
Luni, la școală, Radu m-a așteptat lângă poartă.
— Ai banii?
— Nu.
— Păi, nu e bine.
Am evitat să mă uit la el. Radu avea un fel de a vorbi cu tine fără să ridice vocea, de parcă îți explica ceva ce ar fi trebuit să știi deja. În spatele lui, alți doi băieți stăteau pe trepte și se uitau la mine.
— Îi aduc luni, am spus.
— Luni voiai să aduci și săptămâna trecută. Și acum e iar luni.
Avea dreptate. Am simțit un gust de metal în gură, ca atunci când te lovești la nas în piscină. Mi-am băgat mâinile în buzunare. În stânga aveam o monedă de 50 de bani care se încălzise de la corp. În dreapta, telefonul cu care îi scrisesem bunicii de două ori fără răspuns.
— Îi aduc vineri, am zis.
— Vineri, a repetat Radu. Ultima dată când zici asta. Data viitoare nu mai vorbim, îți luăm noi geaca aia nouă și-ți spunem că ai pierdut-o.
Apoi s-a întors și a intrat la ore. Eu am rămas lângă poartă până s-a stins soneria.
În acea vineri, la șase fără zece, am deschis conversația cu bunica. Am șters de trei ori ce voiam să scriu. „Sunt Andrei." Prost. „Nu vreau bani." Prost și mai mare. „Îmi pare rău că nu te-am sunat." Da, dar prea puțin.
Am scris în cele din urmă:
— Bunica, ai făcut prăjitura aia cu budincă? Aș mânca o felie.
M-am uitat pe fereastră. La Brașov începuse să plouă și picăturile loveau pervazul. Pe stradă, lângă casa bunicii, era o Dacie galbenă parcată pe trotuar, aceeași de când mă știam. Am văzut-o de la geamul dormitorului meu, pentru că bunica stătea la patru străzi de noi, pe Strada Lungă, într-un bloc cu balcoanele orientate spre munte.
Răspunsul a venit la șase și patru minute:
— Am făcut. Vino duminică.
Nu m-am dus. Duminică am stat în pat. Mama m-a întrebat dacă nu merg la bunica. Am zis că am teme la geografie. Aveam deschis pe telefon un videoclip cu cineva care parcurgea un traseu prin Munții Făgăraș. Nu m-am uitat la el. Am numărat petele de pe tavan: douăzeci și trei. Când le-am numărat a doua oară, tot douăzeci și trei ieșeau.
Duminica următoare, bunica mi-a scris ea:
— Erai ocupat duminica trecută, Andrei?
Am citit mesajul pe culoarul din fața clasei a VIII-a C. Mă durea spatele de la ghiozdanul prea greu. Colegii deschideau ferestrele de la etajul trei, iar prin aerul cald venea miros de cafenea de jos, din centrul vechi.
— Da, am avut ceva, am răspuns.
— Înțeleg. Mai vrei prăjitura?
— Nu. Nu mai vreau.
Apoi am ieșit din conversație. Am intrat la ora de istorie și m-am așezat în ultima bancă. Profesoara vorbea despre Unirea de la 1918. Desena pe tablă o hartă și explica ceva despre Alba Iulia. Eu mă uitam pe geam și mă gândeam la o casă cu balcoane orientate spre munte, unde o femeie tăia singură o prăjitură cu budincă.
Trei săptămâni mai târziu, într-o joi seara, tata a intrat peste mine în cameră. Ținea telefonul în mână, cu ecranul spre mine.
— Andrei, bunica ta a sunat. Plângea. Zicea că nu ai mai trecut deloc pe la ea.
Tata nu e genul de om care te întreabă de ce plânge mama lui. El voia doar să rezolve. Stătea în prag, cu cămașa ușor desfăcută la gât, pentru că se întorsese mai devreme de la atelier. Mi-am scos căștile — se auzea ultimul album al lui Voltaj, dar nu-l ascultasem deloc.
— Și? am întrebat.
— Și ce se întâmplă cu tine? De când nu i-ai scris bunicii?
— Îi scriu eu, am zis. Nu-ți fă griji.
Tata s-a uitat lung la mine, apoi a închis ușa. L-am auzit vorbind în bucătărie cu mama. Nu înțelegeam cuvintele. Înțelegeam doar tonul.
Vineri următoare, la ora șase, am scris din nou bunicii. Am scris ce nu scrisesem niciodată într-un an întreg:
— Bunica, vrei să vin sâmbătă la tine? Fără bani. Doar eu.
Am trimis mesajul cu o senzație ciudată în stomac, ca atunci când te urci în trenul greșit și ușile se închid chiar în fața ta.
Bunica a răspuns imediat:
— Vino la prânz. Fac pui cu mărar și piure.
Am citit mesajul de trei ori. Mă așteptam la o mustrare, la o întrebare, poate la un refuz. În schimb, ea gătea. Ca întotdeauna.
Sâmbătă dimineața am plecat de acasă pe jos. Am trecut prin fața magazinului cu jucării de lângă biserica Sfântul Nicolae, pe unde mergeam cu bunica de când eram mic. Mirosea a tei. Nu-mi amintea nimic anume mirosul ăsta — doar drumul, mâna bunicii ținându-mă de-a lungul trotuarului, un cornet de înghețată luat odată de la Fornetti.
La ușa ei, am stat în fața soneriei vreo două minute. Am apăsat. Am auzit pașii leneși pe hol, apoi cheia răsucindu-se în broască.
Bunica purta un șorț cu flori și ținea în mână un prosop de bucătărie.
— Ai venit, a spus.
Nu era supărată. Nici fericită. Era obosită, ca o femeie care gătește de un an fără să fie întrebată dacă e obosită.
Am intrat. Casă mică, miros de ceapă călită. Pe perete, în hol, era aceeași fotografie cu mine la opt ani, cățărat pe un gard la bunici. Aveam un rânjet fără doi dinți. Bunica o ținea acolo de zece ani.
Am mâncat în tăcere. Pui cu mărar, piure, salată de varză. La desert, a scos o înghețată de vanilie din congelator. A pus două cupe, una pentru fiecare. Nu a scos prăjitura. N-am întrebat de ea.
— Am să-ți spun ceva, Andrei, a zis bunica, lăsând lingurița pe farfurie.
M-am uitat la prosopul ei de bucătărie, cum se strânsese între degete.
— Eu te-am iubit dintotdeauna. Dar nu mai știu cum să-ți vorbesc.
Nu mi-a cerut explicații. Nu m-a întrebat de datorii, de prieteni, de 150 de lei. S-a ridicat de la masă și a deschis un sertar de la bufet. A scos un plic.
— Ăștia sunt banii de vinerea trecută și de vinerea dinainte. Nu îi mai vreau.
Am deschis plicul. Înăuntru erau trei bancnote de 100 de lei. Trei sute — banii pe cele două vineri în care nu-i mai scrisesem, plus cei o sută cincizeci din vinerea dinaintea zilei ei de naștere, când nu răspunsese.
— Bunica, nu ai de ce…
— Ba am. Sunt banii mei. Și eu aleg ce fac cu ei. Îi dau la biserica din Schei. Am vorbit deja cu părintele.
Am scos telefonul. Am deschis Revolut. Am căutat numele ei în listă.
— Dacă vrei, eu îți trimit pe Revolut. Toți. Și încă o dată pe atât.
Bunica a pus plicul pe masă.
— Nu. Nu vreau nimic. Vreau doar să nu-mi spui că ei sunt mai importanți decât mine.
M-am ridicat de la masă. Am luat plicul. L-am pus în buzunarul de la spate al blugilor. Apoi am luat telefonul de pe masă, tot telefonul cu care îi scrisesem vreme de un an.
Am deschis din nou Revolut. Am apăsat pe contactul ei — „Bunica Maria". Am scris suma: 750 de lei. Toți banii din economiile mele de junior, strânși din alocații și din ce primeam de la botezuri. L-am trimis. A venit notificarea: „Transfer efectuat."
Bunica s-a uitat la telefonul ei, care stătea pe colțul mesei. Ecranul s-a aprins. Nu l-a ridicat imediat. A citit din privire, ca și cum ar fi recunoscut deja sunetul.
— De ce 750? a întrebat.
— O sută cincizeci pe săptămână, cât îmi trimiteai. De cinci ori. Cât timp nu am venit.
Am rămas amândoi tăcuți o vreme. Pe fereastră se vedea cum se înserează peste Tâmpa, iar orașul începea să-și aprindă luminile. Apoi bunica s-a ridicat, a mers la bufet și a scos o farfurie cu prăjitura cu budincă. A pus-o în fața mea.
— Mâine e duminică, a zis. Stai la masă.
Am mâncat toată felia, încet, ca să nu se termine prea repede. Radu venea luni cu amenințarea lui cu geaca. Aveam să-i spun că nu mai dau nimic, orice ar fi urmat. Deocamdată însă eram acolo, cu furculița în farfuria goală, iar bunica strângea prosopul de bucătărie și se uita pe geam, la luminile care se aprindeau, una câte una, peste Tâmpa.
