– Douăsprezece zile cu copiii, atât îți cer, – a anunțat Corina la telefon, de parcă mi-ar fi făcut o favoare. A doua zi mi-am schimbat orașul și numărul.
– Vasilescu Ioana Maria, corect? – femeia de la ghișeul curierului a întors spre mine avizul de expediere. Am semnat de două ori. – Trei cutii, Cluj-Napoca. Ajung în opt-nouă zile lucrătoare. – Bine, să ajungă. Telefonul mi-a vibrat în buzunar a treia oară în ultimul minut. Nu l-am scos. Aveam deja douăzeci și trei de apeluri pierdute: Corina, mama, iar Corina, iar mama. Afară, asfaltul din fața Gării de Nord tremura de căldură. Douăzeci și șase august. Trenul pleca seara, cheile garsonierei le predasem proprietarei chiar în dimineața aceea, și nimeni din familie nu știa nimic.
În martie, săream de la birou la primul apel al surorii mele.
*
– Ioana, salvează-mă. Două ore, nu mai mult.
Aveam pe ecran un bilanț trimestrial neterminat pentru un client, termen douăzeci și cinci, era abia nouăsprezece.
– Corina, am de predat un raport.
– Păi tu stai acasă. Bagi laptopul în geantă și gata.
Deja vorbea despre altceva: că Mălina n-a primit loc la grădiniță, că Radu vine de la școală la două și se lipește de telefon, că până la magazin are patruzeci de minute cu autobuzul, cu schimbare. Peste o oră eram în hol la ea, trăgându-mi ghetele. La gâtul Corinei atârna un ecuson pe șnur albastru: "Family Market", șef raion, C. Vasilescu. Se aranja în oglindă și vorbea în reflexia ei.
– Mălina a mâncat. Radu se descurcă, își încălzește singur. Vin la șapte.
– Ai zis două ore.
– Ei, două, trei. Ce ai tu azi?
Mălina stătea pe covor și construia din perne un fel de peșteră. Șase ani, al doilea an acasă – actele pentru grădiniță nu le depusese la timp, iar cea privată i se părea "bani aruncați".
Mi-am pus laptopul pe masa din bucătărie, între zaharniță și punga cu chifle. Am deschis tabelul de calcul. Mălina s-a urcat imediat pe genunchii mei și a început să apese taste.
– Mălina, nu.
– Da' mie mi-e plictiseală.
Am închis laptopul. Am modelat plastilină, am căutat încărcătorul lui Radu, am încălzit paste, Mălina a răsturnat borcanul cu orez și am măturat o jumătate de oră de sub calorifer. Pe la ora trei a trântit ușa – Radu venise de la școală, aruncase ghiozdanul și se dusese direct în camera lui, fără să treacă pe la bucătărie.
Pe la cinci m-am dus să văd ce face. Stătea în pat cu căștile în urechi, ghiozdanul zăcea pe jos, din el ieșea echipamentul de sport.
– Radu, tu te descurci singur când eu nu sunt aici?
Și-a scos o cască.
– Da. Vin la două, Mălina e acasă. Pot să-i încălzesc ceva.
– Și mama când se întoarce?
– Depinde.
A zis-o egal, fără supărare, așa cum vorbești despre vreme. Și atunci am înțeles pentru prima dată că nu mă chemau fiindcă fără mine se prăbușea totul, ci pentru că era comod – puteau suna oricând.
Corina a venit la nouă seara, cu o pungă de la supermarket. A scos mere, gumă de mestecat, ciorapi pentru Mălina.
– Ei, a fost bine? Vrei un ceai?
– Ai zis două ore. Au trecut cinci.
– Păi, tura. Nu pot pleca la mijloc, mă amendează.
Stăteam în geacă și o priveam cum așeza merele în bol, unul câte unul, de parcă asta ar fi fost sensul serii.
– Corina, ascultă. De acum înainte: mă anunți cu o zi înainte. Nu cu o oră, nu când ești deja la stație. Cu o zi.
– Doamne, ce te-ai făcut.
– Și plec la ora pe care o spun eu. Nu la ora când vii tu.
Am scos telefonul și, de față cu ea, am pus o alarmă la ora șase seara, cu notița "acasă". S-a uitat la alarma aia ca la ceva indecent.
– Suntem surori, iar tu faci contract cu mine ca și cu o străină.
– Contractul e când ambele părți știu condițiile. Așa e mai simplu pentru tine.
Acasă m-am apucat de bilanț la zece și jumătate seara și m-am culcat la patru dimineața. La ora douăsprezece a sunat mama.
*
– Ioana, de ce ai supărat-o pe soră-ta? Mama vorbea cu tonul acela cu care se anunță un diagnostic. Elena Vasilescu nu știa să roage – ea comunica cum e corect.
– N-am supărat-o. I-am zis să anunțe din timp.
– Ea crește singură doi copii. Tatăl lor trimite pensie alimentară și e mulțumit că mai trăiește. Iar tu ești liberă. N-ai bărbat, n-ai copii, n-ai șef.
– Am o meserie.
– Meserie, – a zis mama parcă către altcineva din cameră. – Să stai în halat în fața ecranului – asta acum se cheamă meserie?
– Mamă, pentru munca asta sunt plătită. Din banii ăia îmi plătesc chiria.
– Da' cine te-a dus în clasa întâi, când eu lucram în două schimburi? Corina te-a dus. Cine ți-a dat cu alifie de varicelă? Ai uitat?
– N-am uitat.
– Atunci nu uita. Așa e în familie: azi tu, mâine ție. Nu suntem străini de pe stradă.
Ce puteam să răspund? Că "mâine ție" nu venise niciodată? Am tăcut, pentru că eram convinsă: dacă mai cedez de vreo zece ori frumos, viața Corinei se așează și totul se stinge de la sine.
În aprilie, Corina a cerut o zi întreagă. M-a anunțat cu o seară înainte, cum stabilisem, și m-am prins că îi eram aproape recunoscătoare pentru asta.
– Vin, – am zis. – Dar am de lucru. La patru am o conferință video importantă. Îmi trebuie o oră de liniște.
– Fără probleme.
Conferința era cu Cluj-Napoca. Domnul Traian Rus avea acolo un depozit angro de materiale de construcții, de trei ani îi țineam contabilitatea la distanță și nu-l văzusem niciodată în persoană – doar vocea și tabelele. La patru m-am închis în bucătărie, mi-am pus căștile cu microfon, cele negre, cu banda ruptă, și am întins în față extrasele.
În minutul nouă ușa s-a deschis.
– Tanti Ioana, unde-i tableta mea?
– Mălina, lucrez. Ieși, te rog.
N-a ieșit. S-a apropiat și a tras de cablu – nu din răutate, doar avea nevoie să mă uit la ea. Căștile au sărit, mufa a ieșit, iar vocea mea a plecat în gol. Domnul Rus apucase să audă plânsul unui copil și cum ziceam eu: "Gata, gata, liniște."
L-am sunat înapoi peste douăzeci de minute. A fost politicos.
– Doamnă Vasilescu, aveți probleme?
– Situație de familie.
– Înțeleg. Ascultați, demult voiam să vă zic. Dacă vă hotărâți vreodată să veniți la noi în firmă, se găsește loc. Îmi trebuie un om de-al meu la birou, nu doar pe corespondență.
Am zis "mulțumesc, puțin probabil" și am închis.
Pe la cinci a venit Corina – aranjată, cu părul făcut, de parcă n-ar fi ieșit de la tură, ci de la coafor. Am strâns extrasele într-o mapă, am pus laptopul în geantă și am ieșit în hol. Ea stătea la oglindă, își vopsea genele, deja în palton.
– Unde te duci?
– Acasă. Am venit aici să lucrez, nu să stau.
– Am tură!
– Atunci nu te duci.
A înghețat cu pensula la ochi. Așa n-o mai văzusem: nu supărată – derutată, ca un om căruia i-a fost trasă treapta de sub picior.
– Vorbești serios? Din cauza unui telefon?
– Din cauza faptului că aveam nevoie de o oră. Am cerut-o.
Seara, în grupul de familie apăruse: "Mulțumim tanti-ei, copiii au rămas singuri azi, mama fără tură." Prima a apreciat mesajul mama. Apoi a scris mătușa Georgeta: "Ioana, nu se face, sunteți surori."
M-au numit acolo "Ioana draga" sau "tanti", niciodată pe subiect. N-am scris nimic. În schimb, m-am așezat și am calculat cât m-a costat aprilie: un termen ratat, o conferință amânată, patru nopți de lucru peste tabele. Am numit fișierul simplu – "ore".
Mai s-a strâns în același fișier, nouă rânduri: nouă veniri, dintre care două cu înnoptat. Să anunțe cu o zi înainte a încetat deja de la a treia oară.
Pe opt iunie, mama împlinea ani.
*
Masa era la mama, au venit mătușa Georgeta cu soțul și vecina de la parter. Am mâncat sarmale, apoi ceai cu tort de mere, și la ceaiul ăsta Corina a bătut cu lingurița în ceașcă.
– Fetelor, avem o veste. Ioana ia copiii pe vară. Așa-i, Ioana? Măcar o vară omenească să aibă și ei.
Mătușa Georgeta a bătut din palme, mama s-a uitat la mine cu o mândrie pe care n-o meritam.
– N-am spus așa ceva, – am zis.
– Păi n-o să refuzi, nu?
– Corina, n-am spus.
– Ioana, – mama și-a pus palma pe fața de masă lângă farfuria mea, – nu în fața lumii.
Am terminat tortul. Întotdeauna terminam.
Joia următoare, telefonul a sunat la ora șase dimineața.
– Mălina arde toată! Iar eu am tură de suplinire, trei zile, i-au dat colegei concediu. Ioana, te rog.
Am anulat depunerea la două firme, am scris la ambii clienți că întârzii cu o zi, și am plecat. Am descuiat cu cheia mea – atârna pe un inel separat, deosebit de al meu. În apartament era liniște, Corina plecase deja. Mălina nu ardea. Mălina stătea pe covor în chiloței și maiou și mâzgălea entuziasmată cu un carioca ceva albastru.
M-am apropiat. Era ecusonul. "Family Market", șef raion. Peste numele Corinei erau mâzgălituri roșii groase.
– Mălina, ăsta e al mamei.
– Nu-i. Mama a zis că nu-i mai trebuie.
Din bucătărie a ieșit Radu cu un sandviș. Unsprezece ani, înalt, cu căștile pe gât, copia tatălui.
– Radu, unde-i mama la suplinire?
S-a uitat la mine și a înțeles că știu deja aproape totul.
– A plecat la Constanța. Cu unchiul Sorin. Se uită la un apartament.
– Și "Family Market"?
– A plecat de acolo încă din februarie. I s-a spus să nu zică, și mie la fel.
Am ieșit în hol și m-am așezat pe puf. Deci, din iarnă nu existaseră nici ture, nici suplinire, nici amenzi, nici patruzeci de minute cu schimbare. Tot timpul ăsta anulasem, mă scuzasem la clienți – pentru un om care avea pur și simplu o zi liberă.
Am sunat-o pe mama chiar de acolo.
– Mamă, Corina nu lucrează din februarie.
Pauza a fost scurtă. Prea scurtă pentru cineva care aude o știre.
– Știu, – a zis mama. – Și ce?
– Cum adică "și ce"?
– Uite ce. Are treizeci și cinci de ani, e singură, a apărut Sorin ăsta, om normal, cu bani. Acum trebuie să se arate lumii, nu să stea cu oalele. Ție ce-ți arde? Tu ești singură, ție ți-e tot una unde stai, la tine sau la ea.
Trei zile am trăit în apartamentul altcuiva. Am gătit, am răspuns la mesaje noaptea, am dus-o pe Mălina la medic – avea, într-adevăr, o otită ușoară, singurul adevăr din toată povestea. A treia zi mi s-au terminat hainele curate și îmi spălam bluza în chiuvetă seara. Radu umbla după mine prin apartament și îmi povestea despre jocul la care se juca. Nu m-a întrebat când vine mama. M-a întrebat când plec eu.
– Nu vreau să pleci, – a zis sâmbătă. – Cu tine măcar mâncăm la timp.
Corina s-a întors duminică seara, bronzată, cu o pungă de suveniruri. Am pus pe masa din bucătărie ecusonul mâzgălit.
– Februarie, – am zis, și l-am împins spre ea.
A lăsat punga jos. A tăcut.
– Și acum? Să-ți dau raport? Sunt mamă, am dreptul la viață personală.
– Ai. Pe cheltuiala ta.
Lângă ecuson am pus cheia.
– Ioana, ce faci. Te-ai supărat, sau ce?
– Îți predau cheia. De acum, doar cu programare, și doar când sunt liberă.
A pufnit și a băgat cheia în buzunarul halatului. Peste două zile, unul dintre clienți mi-a trimis un mail: de la iulie trec la alt contabil, "din cauza întârzierilor". Aveam cinci firme. Au rămas patru.
*
Pe doi iulie Corina a sunat și mi-a spus că de pe patru pe cincisprezece nu e acasă.
– Douăsprezece zile. Eu și Sorin plecăm în Grecia. Copiii ți-i aduc ție, la tine măcar e liniște.
– Nu.
– Cum adică "nu"? Le-am spus deja. Mălina și-a făcut bagajul.
– Corina, nu iau copiii douăsprezece zile.
A închis, și următoarele două zile telefonul nu mi-a tăcut. Întâi a scris mătușa Georgeta: "Ioana, are primul bărbat normal din trei ani, vrei să-i strici totul?" Apoi a sunat chiar Corina – de data asta blând, rar, de parcă citea de pe o hârtie, despre cât de greu e singură, despre cum îmi verifica ea temele în copilărie și cum am devenit eu străină. Apoi în grup a apărut o poză: Mălina cu un trolley roz în hol, cu descrierea "suntem gata, așteptăm tanti".
Iar joi a sunat la ușă. Pe palier stătea mama. Lângă ea – trolley-ul acela roz cu roți, cu abțibilduri. Nici copii, nici Corina.
– Deschide, vorbim. Lucrurile ți le-am adus, copiii îi aduce Corina diseară.
Am vorbit în ușă. N-am lăsat-o să intre, și a observat imediat.
– Nici măcar în prag nu mă lași?
– Mamă, lucrez.
– Ioana, sunt copii. Ești mătușa lor.
– Sunt mătușa lor. Nu bonă gratuită pentru concediile surorii.
– Ce tot repeți! Ajut-o și tu pe soră-ta, ți-e milă de timp?
Și atunci am luat telefonul și am deschis fișierul pe care-l țineam din martie. Sunt contabilă, sunt obișnuită să calculez nu ofensele, ci orele: data, de la ce oră la ce oră, cum s-a terminat.
– Timp, mamă? Din martie până în iunie am stat la Corina două sute șaizeci și patru de ore. Asta-i treizeci și trei de zile lucrătoare. Am pierdut un client, dorm două nopți din trei peste tabele, iar sora între timp se bronza.
– Tu ai și calculat? – mama se uita la mine de parcă aș fi scos un cuțit din geantă. – Rudele le-ai numărat?
– Le-am numărat. Și mai zic: n-a fost la tură. Niciuna dintre orele astea – niciuna la tură.
– Și ce? Și ce dacă! Trebuie să-și facă viața, iar tu ce-ți faci? N-ai nimic, Ioana. Ni-mic. Măcar așa e de folos oamenilor.
Și aici am auzit totul până la capăt. Nu "ajut-o pe soră-ta", ci "ești goală, nu-i păcat de tine".
– Mamă, du-te acasă.
– Ți-am adus trolley-ul.
– Ia-l înapoi.
A mai stat puțin, așteptând să cedez, cum cedasem toți cei douăzeci și nouă de ani ai mei.
– Știi ce ești acum? Goală ești. N-ai nici familie în tine, nici milă. Te ștergem, și trăiește cum vrei.
A întors trolley-ul și l-a împins spre lift. Roțile bocăneau pe gresie pe tot etajul, și le-am mai auzit multă vreme după ce ușile s-au închis.
Seara mi-a venit un apel video de pe numărul Corinei. Pe ecran era Mălina, singură, cu căștile lui Radu, prea aproape de cameră.
– Tanti Ioana, tu nu ne mai iubești?
– De unde-ai scos asta, comoara mea?
– Mama a zis că ne-ai părăsit și că n-o să mai venim la tine.
I-am spus că o iubesc, că nu-i adevărat, că vin în weekend. A dat din cap și s-a deconectat – o chemase cineva. Am mai stat în bucătărie vreo zece minute. Apoi am deschis mailul și am scris la Cluj o singură propoziție: "Domnule Rus, locul e încă liber?"
A răspuns în șase minute.
*
Pe cinci iulie a sunat mama – să-mi zică că a luat copiii la ea pentru cele douăsprezece zile și s-a descurcat perfect fără mine. Mai departe, luna aceea nu m-a sunat nimeni.
Apoi totul s-a desfășurat atât de repede, încât nici acum nu sunt sigură dacă a fost decizie sau prăbușire. Contractul de muncă mi-a fost trimis pe doisprezece iulie. O cameră în Cluj-Napoca am găsit-o prin cunoștința unei cunoștințe, banii pe prima lună i-am transferat fără să mă uit la poze. Proprietarei garsonierei i-am spus că mă mut până în septembrie. Celor patru clienți rămași le-am scris că trec la un post, că predau dosarele. Și nimănui din familie n-am spus nimic.
Spusesem "nu" în aprilie – cu voce tare, clar, privind în ochi. Rezultatul: mama cu trolley-ul la ușa mea în iulie. Cuvintele, la noi în familie, nu cântăreau nimic. Cântărea doar distanța.
De două ori în august, Corina a sunat să se împace. Prima oară – să întrebe dacă nu-i dau cuptorul meu cu microunde vechi. A doua oară – să-mi spună că Mălina plânge și că "gândește-te, o să-ți pară rău".
– Mă gândesc, – răspundeam, și priveam cutiile din colț.
Pe optsprezece a venit ea însăși, fără anunț, cu un tort. S-a așezat la masa mea din bucătărie, a rupt cu lingurița o bucată direct din cutie și a vorbit de parcă iulie nici n-ar fi existat.
– Ioana, gata. Mama suferă. Hai să o iei pe Mălina la tine în septembrie, în weekend, și gata, uitat totul.
Cutiile stăteau în spatele ei, lângă ușa de la balcon, lipite cu bandă adezivă. Nici nu s-a uitat spre ele.
– Faci curățenie? – m-a întrebat, terminând de mâncat.
– Cam așa ceva.
Aici aș fi putut să-i spun. O singură frază: "Plec la Cluj, pe unu septembrie încep serviciul." Am ținut fraza asta în gură, ca pe ceva fierbinte, și n-am eliberat-o. Pentru că vorbisem deja cu glas tare – în martie, în aprilie, în iulie. Și de fiecare dată cuvintele mele deveniseră motiv pentru un nou asalt: întâi convingeri, apoi mama, apoi trolley-ul pe palier. Nu eram ascultată. Eram doar așteptată să obosesc.
Pe douăzeci și șase august am predat patru cutii la firma de curierat, am dat cheile proprietarei și m-am urcat în trenul de seară spre Cluj-Napoca. Până dimineața se strânseseră treizeci și unu de apeluri pierdute. La gară, cât se anunța îmbarcarea, am blocat două numere – al Corinei și al mamei. Degetele nu-mi tremurau.
Camera era într-o clădire veche cu tavane înalte, fereastra dădea spre o stradă liniștită cu pavaj din piatră cubică. Prima dimineață am dormit până la nouă. M-am trezit – liniște. Nimeni nu suna, nimeni nu stătea în prag cu un trolley străin, nimănui nu trebuia să-i explic de ce nu pot veni chiar acum. Stăteam întinsă, ascultam cum trece jos, pe pavaj, prima mașină, și pentru prima oară în șase luni nu mă simțeam datoare cuiva.
Că am plecat, familia a aflat peste două săptămâni. Mama a venit la ușa mea și a auzit de la o vecină că apartamentul e închiriat unei familii noi, cu un copil. Apoi au început numerele străine. Am răspuns primele zile – nu se știe niciodată.
– Mama-i la spital, – mi-a spus mătușa Georgeta. – Ai ajuns-o.
Am sunat-o pe doamna Ana, vecina mamei, la care lăsam cheile în copilărie când le pierdeam pe ale mele. Mama era acasă și în seara aceea scotea gunoiul. Peste o lună, numerele străine s-au terminat.
*
Spre decembrie lucrez la firma domnului Rus, în cadru permanent, de la nouă la șase, și nimeni nu mă mai sună la mijlocul zilei cu "două ore, atât". Telefonul stă pe birou cu ecranul în jos, și toată ziua tresare cel mult de la mailul de serviciu. Vecinul de etaj, Andrei, mi-a reparat în octombrie draperia și de atunci bea cafea la mine sâmbăta, și în toate săptămânile astea nici măcar o dată n-a zis "tu ești liberă" sau "trebuie".
Pe cincisprezece decembrie a venit un mesaj de pe un număr necunoscut. "Tanti Ioana, sunt Radu. Mălina întreabă de ce ai plecat și nu ți-ai luat rămas bun. Nu știu ce să-i zic."
Am privit cele două rânduri toată seara. Am scris trei răspunsuri și le-am șters pe toate trei. Dimineața am trimis: "Spune-i că o iubesc." N-a mai scris.
Mama nu m-a mai căutat niciodată – nici prin numere străine, nici prin Radu. Corina, în noiembrie, mi-a apărut prieten pe o aplicație nouă sub alt nume – am recunoscut-o după poza Mălinei de pe avatar –, mi-a văzut pozele și a ieșit din listă.
Mălina va crește și-și va aminti că tanti a dispărut cândva. Vinovată e Corina, dar plătește copilul.
Iar eu astăzi m-am așezat la tabele la ora nouă dimineața, și până la prânz telefonul n-a sunat nici măcar o dată.
