Vreau ca înainte. Am înțeles că am greșit când am plecat. Îmi e dor. Când pot să mă întorc? — a întrebat el, de parcă lipsise doar câteva zile, nu doi ani întregi.
Irina l-a privit pe Radu fără să clipească. Stăteau pe o bancă în parcul de lângă școala copiilor, în Cluj, acolo unde altădată așteptau împreună serbările, ședințele cu părinții și diminețile acelea reci în care copiii uitau mereu câte ceva acasă. Acum Radu era bărbierit, purta o cămașă curată și mirosea a parfum ieftin. Părea pregătit pentru o scenă. Numai Irina nu mai era femeia din scenariul lui.
Cu trei zile înainte îl văzuse la Direcția de Asistență Socială.
Stătea la coadă pentru niște acte legate de ajutorul la încălzire. Avea documentele puse frumos într-o folie: adeverințe, facturi, contractul de chirie pentru atelierul ei mic de ceramică, chitanțele pentru curent. În față erau patru persoane, în spate se adunaseră altele. Irina era obosită, dar liniștită. Învățase în ultimii doi ani să stea dreaptă chiar și când viața o împingea din toate părțile.
— Iri? Irina, tu ești?
Vocea aceea i-a trecut prin spate ca un curent rece.
S-a întors.
Radu stătea la ghișeul vecin, cu geaca mototolită și nasturii prinși greșit. Sub ochiul stâng avea o vânătaie galben-verzuie, aproape trecută, dar destul de vizibilă cât să ceară întrebări. El a zâmbit larg.
— Ce întâlnire! Au trecut doi ani, nu? Arăți bine. Serios. Te-ai schimbat.
— Bună, Radu — a spus ea.
— Ți-ai schimbat părul?
— Nu.
— Atunci ai slăbit. Sau poate pari mai… luminoasă.
Irina nu a răspuns. Înainte, astfel de vorbe ar fi făcut-o să caute în oglindă femeia pe care o vedea el. Acum știa că uneori oamenii laudă nu pentru că văd, ci pentru că vor să intre pe o ușă întredeschisă.
Radu s-a apropiat și a început să vorbească despre o excursie la Sibiu, când Vlad scăpase înghețata pe pantof și Mara îl mângâiase pe cap. A greșit vârsta Marei. Irina l-a corectat.
— Avea patru ani, nu trei.
— Da, patru. Așa e. Ce vremuri frumoase…
Ea a făcut un pas înainte odată cu rândul. Când i-a venit rândul la ghișeu, a pus actele pe masă și a vorbit cu funcționara calm, limpede, fără să se uite înapoi. Când a terminat, Radu dispăruse.
Seara, acasă, Mara a întrebat-o încă din hol:
— Mami, ai luat glazura?
— Am luat. Turcoaz și cărămiziu.
— Mă lași mâine să pictez o cană?
— Mâine. Azi trebuie să stea.
Vlad era la masă cu caietul de matematică deschis. Nu ridica ochii. Irina i-a trecut mâna prin păr.
— Ți-e foame?
— Puțin.
A încălzit tocănița, a verificat ghiozdanele, a spălat două farfurii, a ascultat povestea Marei despre o colegă care plânsese la recreație și, abia după ce casa s-a liniștit, s-a așezat la masa de lucru.
Pe raft erau patru cești neterminate pentru o cafenea din centru. Argila era moale, răbdătoare. Irina a luat unealta, dar mâinile îi rătăceau.
În minte îl vedea pe Radu. Geaca mototolită. Vânătaia. Zâmbetul.
Când plecase, cu doi ani în urmă, nu avea nicio vânătaie. Avea o siguranță crudă, aproape senină. Își strânsese hainele într-o geantă sport și spusese:
— Am nevoie de aer. Nu mai pot. Copii, facturi, aceeași mâncare, aceeași oboseală. Simt că mă pierd.
— Și noi? — întrebase Irina.
— Tu ești puternică. Te descurci.
Asta fusese moștenirea lui: „te descurci”.
Și ea se descurcase. Nu pentru că era ușor, ci pentru că Vlad trebuia dus la școală, Mara trebuia îmbrăcată, chiria trebuia plătită, iar frigiderul nu se umplea cu lacrimi. În prima noapte nu a plâns. A stat până dimineața la masa din bucătărie și a modelat o farfurie strâmbă dintr-o bucată de lut. Dimineața s-a înscris la un curs de ceramică. În doi ani, farfuria strâmbă devenise un atelier mic, trei cafenele cliente și o viață care, deși grea, era a ei.
A doua zi a venit Dana cu o plăcintă cu mere și o pungă de porțelan.
— Ai voce de om care ascunde ceva — a spus ea, intrând direct în bucătărie. — Spune.
Irina i-a povestit.
Dana a ascultat, apoi a oftat.
— O să se întoarcă.
— Nu știi asta.
— Ba știu. Bărbații ca Radu nu se întorc când înțeleg durerea altora. Se întorc când nu mai are cine să le spele cămașa și să le creadă poveștile.
— Poate chiar regretă.
— Poate. Dar regretul fără fapte e doar o altă formă de cerșit milă.
Mesajul a venit peste două zile: „Putem vorbi? Fără reproșuri. Doar să vorbim.”
Irina a răspuns după zece minute: „În parcul de lângă școală. Mâine la 12.”
Acum îl asculta. Radu își ținea mâinile pe genunchi și se uita când la ea, când la alee.
— Am fost prost, Iri. Am crezut că viața e în altă parte. Că undeva mă așteaptă ceva mai mare. Dar n-a fost așa. A fost doar gol. Apartamente străine, oameni străini, mese la care nu mă întreba nimeni dacă am mâncat.
— Noi te-am întrebat mult timp — a spus ea.
El a înghițit în sec.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Vlad a făcut febră 39 într-o noapte și a întrebat de tine. Mara a desenat luni întregi o casă cu patru oameni. Eu am vândut cercei vechi ca să plătesc gazul. În tot timpul ăsta, tu ai trimis bani de trei ori.
— Nu aveam.
— Nici eu nu aveam. Dar nu am plecat.
Radu a privit în jos.
— Vreau să repar.
— Ce anume?
— Tot. Vreau să fim familie. Să vin acasă. Să dorm pe canapea la început, dacă vrei. Să ajut cu copiii. Să fie ca înainte.
Irina a simțit ceva în piept, nu durere, ci o ușă veche care se închidea definitiv.
— Ca înainte nu mai există.
— Dar măcar o șansă…
— Copiii pot avea o șansă să te cunoască din nou. Dar eu nu-ți mai pot fi adăpost. Nu mă mai întorc în rolul femeii care repară după tine, minte pentru tine și apoi îți încălzește ciorba.
El s-a înroșit.
— Ești rece.
Irina a zâmbit trist.
— Nu. Sunt doar trează.
— Și dacă eu chiar te iubesc?
Atunci ea l-a privit direct.
— Iubirea nu pleacă doi ani și se întoarce când îi e greu. Iubirea sună de ziua copilului. Iubirea plătește rechizitele. Iubirea vine la spital, la ședințe, la serbări. Iubirea nu întreabă când poate intra înapoi în casă. Întreabă ce datorie are de reparat.
Din curtea școlii s-a auzit clopoțelul. Copiii au început să iasă, cu ghiozdane colorate și voci grăbite. Vlad a văzut-o primul. Mara a alergat spre ea.
Radu s-a ridicat instinctiv.
Irina l-a oprit.
— Nu azi. Nu intri peste ei ca o amintire care cere îmbrățișare. Dacă vrei să fii tată, începi încet. Cu program. Cu răbdare. Cu adevăr.
— Și dacă nu mă vor?
— Atunci vei afla cum e să aștepți.
Nu i-a spus-o cu răutate. I-a spus-o cu liniștea omului care a așteptat destul.
În seara aceea, Irina a aprins lumina mică din atelier. Copiii dormeau. Pe masă, cănile așteptau glazura turcoaz. A pus mâinile pe lut și a început să modeleze un bol. Pereții se ridicau încet, rotunzi, siguri.
Telefonul a vibrat o dată. Mesaj de la Radu: „Am înțeles. Voi încerca.”
Irina nu a răspuns imediat. A privit lutul dintre palmele ei și a simțit, pentru prima dată fără teamă, cât de mult se schimbase.
Nu devenise dură. Nu devenise rea. Devenise femeia care știa că o casă nu e un han pentru cei care pleacă atunci când e greu și se întorc când afară se face frig.
Dimineața, Mara a găsit bolul pe raft și a șoptit:
— Mami, ăsta e cel mai frumos.
Irina a zâmbit.
Da. Era cel mai frumos. Pentru că nu fusese făcut din dor, nici din furie. Fusese făcut din liniștea unei femei care nu mai aștepta să fie aleasă. Se alesese singură.
