Vecinii din blocul vechi de pe strada Viilor au crezut multă vreme că domnul Mircea plecase undeva. Poate la fiica lui, la Brașov. Poate la vreo casă de odihnă. Poate la rude, fiindcă după o anumită vârstă oamenii dispar uneori din scara blocului fără să facă zgomot, iar ceilalți se obișnuiesc cu ușa lor închisă.
La început o întrebau pe doamna Rodica de la etajul doi, femeia care știa tot ce mișcă în bloc. Apoi au încetat. Nu pentru că aflaseră ceva, ci pentru că tăcerea altuia, dacă durează destul, devine decor.
Din apartamentul lui Mircea Ionescu se auzea doar uneori târșâitul papucilor, robinetul de la bucătărie și televizorul pornit fără sonor. Mircea stătea în fotoliu și privea ecranul fără să vadă. Nu-l interesa cine se ceartă la știri, cine cântă, cine râde. Îi ajungea lumina aceea schimbătoare, ca o ploaie pe geam.
Ceasul de perete din bucătărie se oprise la patru și douăsprezece minute. Era un ceas vechi, cumpărat de soția lui, Emilia, dintr-un târg de vechituri de la Sibiu. Mircea nu mai știa exact în ce zi se oprise. Știa doar că se întâmplase la scurt timp după înmormântare. În prima săptămână vrusese să-l potrivească. Apoi îl lăsase așa. Pendulul atârna nemișcat, ca o inimă obosită.
Emilia nu ar fi suportat asta. Ea nu suporta praful, farfuriile lăsate în chiuvetă și ceasurile care nu merg.
— O casă fără ceas e ca un om fără pas, Mircea, îi spunea mereu.
Acum casa avea ceas, dar nu mai avea pas. Iar Mircea mergea prin ea încet, din cameră în cameră, ca un musafir care nu mai știe de ce a venit.
O dată la trei zile cobora până la Profi-ul de la colț. Cumpăra pâine, hrișcă, ceai la plic, parizer, uneori lapte. Saluta scurt casiera și se întorcea pe același drum. Urca pe jos până la etajul patru, fiindcă liftul, după reparație, scârțâia și îl enerva. Nu era obosit de scări. Era obosit de faptul că sus nu-l aștepta nimeni.
— De când a murit Emilia, s-a închis de tot, spunea doamna Rodica în șoaptă. — Un an și jumătate. Înainte era domn, nu glumă. Cămașă, pulover curat, vorbea frumos. Acum parcă se uită prin oameni.
Mircea auzea uneori asemenea vorbe pe casa scării. Nu se supăra. Adevărul nu doare mai tare doar pentru că îl spune altcineva.
Motanul l-a văzut într-o miercuri de octombrie, lângă tomberoanele din spatele blocului.
Stătea lipit de grilajul de la subsol, strâns într-un ghem murdar. Era cenușiu, cu pete ruginii, slab cât o mână de cârpe. Un ochi îi era închis, urechea stângă ruptă, coada îndoită urât la bază. Respira greu, iar frigul îi făcea blana să tremure în valuri.
Mircea a trecut pe lângă el. A aruncat punga la gunoi. A făcut câțiva pași spre intrare și s-a oprit.
Becul de deasupra magaziei arunca o lumină galbenă. În lumina aceea motanul nu părea nici sălbatic, nici rău. Părea doar învins.
Mircea s-a întors și s-a lăsat pe vine la câțiva metri.
— Ce faci, măi necăjitule? Ți-e frig?
Motanul a deschis singurul ochi bun. L-a privit lung, fără să fugă. Nu cerea nimic. Tocmai asta l-a atins pe Mircea cel mai tare.
A urcat în apartament, a turnat lapte într-o farfurioară și a tăiat o bucată de parizer. S-a întors în papuci, deși afară ploua mărunt. A pus farfurioara lângă grilaj și s-a retras.
Motanul a așteptat până când bărbatul s-a îndepărtat. Apoi a venit și a mâncat încet, fără lăcomie. Ca unul care învățase că bucuriile mici trebuie mestecate pe îndelete, fiindcă nu se știe când mai vin.
— Mâine vin iar, a spus Mircea. La aceeași oră.
A doua zi chiar a venit. Și a treia. Și a patra.
În a cincea zi a cumpărat hrană pentru pisici și o caserolă mică de la magazinul de animale. Se simțea caraghios alegând sortimente, dar vânzătoarea, o femeie tânără cu părul prins în coadă, i-a zâmbit.
— Pentru un pisoi?
— Pentru un domn, a răspuns Mircea fără să știe de ce.
— Atunci luați ceva mai bun. Domnii sunt pretențioși.
Așa a început să-i spună Cenușiu. Apoi, într-o seară cu ceață, i-a spus Altin, pentru că singurul ochi sănătos avea o lumină caldă, aproape aurie. Numele a rămas. Altin.
După o săptămână a venit primul lapoviță. Curtea mirosea a frunze ude, fum și beton rece. Altin stătea la locul lui, dar tremura atât de tare, încât farfuria de lângă el se mișca pe ciment.
Mircea a stat câteva clipe în ploaie.
— Hai, gata, a zis. Nu mai facem pe vitejii.
Și-a scos paltonul. Motanul a șuierat când l-a învelit. S-a zbătut, a prins stofa cu ghearele, i-a zgâriat mâneca. Apoi, deodată, s-a lăsat moale. Nu de încredere, poate. Mai degrabă de oboseală.
Mircea l-a dus în brațe până la etajul patru. Urca încet, cu respirația tăiată, ca și cum ar fi cărat o icoană veche și fragilă. Pe palier s-a întâlnit cu doamna Rodica.
— Domnule Mircea, ce aveți acolo?
— Un motan.
— De afară?
— De afară.
Femeia s-a uitat la pachetul ud din brațele lui. Apoi a dat din cap.
— Bine ați făcut. Uneori Dumnezeu trimite ajutorul în blană, nu în vorbe.
Primele zile au fost grele. Nu pentru Altin. Pentru Mircea.
Motanul a cercetat casa cu prudență. A mirosit colțurile, picioarele mesei, pragurile. S-a oprit mult în fața halatului Emiliei, rămas agățat după ușa de la baie. Mircea nu avusese puterea să-l dea jos. Altin s-a așezat acolo și l-a privit de parcă înțelegea că nu toate lucrurile uitate sunt uitate cu adevărat.
Apoi s-a culcat sub caloriferul din dormitor și a început să sforăie. Mircea a rămas în ușă. Nu știa că pisicile pot sforăi. Sunetul acela mic, aspru, umplea camera mai mult decât televizorul.
În a treia dimineață, Altin a sărit pe pat. Greoi, cu coada strâmbă trăgându-l parcă înapoi. S-a cuibărit lângă cotul lui Mircea și a închis ochiul.
Mircea nu s-a mișcat câteva minute. Apoi și-a pus palma pe spatele lui. A simțit oase, căldură și o viață mică, încăpățânată.
În ziua aceea s-a ridicat la șapte, nu la zece. A pus ibricul pe foc. A spălat cana din chiuvetă. L-a hrănit pe Altin. Apoi a privit ceasul din bucătărie.
Patru și douăsprezece minute.
Veterinarul a venit acasă, trimis de doamna Rodica. Era o doctoriță tânără, cu ochelari și geantă neagră.
— Ochiul e pierdut de mult, a spus după consultație. Nu-l doare. Coada s-a sudat prost. Urechea e veche poveste. Are cam șase, șapte ani. Slab, dar inima e bună. Dacă îl îngrijiți, mai trăiește mulți ani liniștiți.
Mircea a notat tot. Picături. Deparazitare. Mâncare. Vaccin peste două săptămâni.
— Și vorbiți cu el, a adăugat doctorița. Se vede că a avut casă cândva. Nu e sălbatic. Doar a fost lăsat să uite că oamenii pot fi buni.
După plecarea ei, Mircea a rămas în hol. Paltonul Emiliei era încă în cuier. L-a luat încet, l-a strâns la piept, apoi l-a împăturit și l-a pus în dulap.
— Iartă-mă, Emi, a șoptit. Trebuia să fac loc.
Altin îl privea din pragul bucătăriei.
Până la Crăciun, apartamentul se schimbase. Nu spectaculos. Nu ca în reclamele de la televizor. Dar pe masă nu mai stăteau farfurii murdare, geamul era deschis în fiecare dimineață, iar Mircea își pieptăna părul înainte să coboare. Doamna Rodica îi aducea uneori sarmale, el îi ducea borcanul înapoi spălat. Într-o seară, a spus primul:
— Vă mulțumesc, Rodica.
Ea s-a făcut că nu aude emoția din glasul lui.
— Să fiți sănătos. Și motanul.
Apoi, într-o zi geroasă de ianuarie, Altin a dispărut.
Mircea se întorsese de la farmacie. Fereastra de la bucătărie era întredeschisă. O perdea flutura. Pe pervaz era pământ de la ghiveciul Emiliei. Motanul nu era nicăieri.
— Altin? a strigat Mircea.
A căutat sub pat, în șifonier, în baie, pe balcon. Nimic. A coborât pe scări fără căciulă, cu inima bătându-i în gât.
— Mi-a fugit motanul, i-a spus doamnei Rodica atunci când ea a deschis ușa.
— Îl găsim, a zis femeia imediat.
— Nu înțelegeți, a șoptit Mircea. Eu… eu nu mai pot pierde pe cineva.
Au ieșit amândoi în curte. Apoi au ieșit și alții. Băiatul de la parter a adus lanternă. O vecină a pus poza motanului pe grupul blocului. Casiera de la Profi a venit în pauză și a spus că se uită și ea pe lângă magazin.
Mircea striga până i s-a răgușit vocea:
— Altin! Băiete! Hai acasă!
La miezul nopții, când ninsoarea devenise deasă, s-a așezat pe banca din fața scării. Era ud, obosit, speriat. Cerul avea culoarea cenușii.
— Emi, a spus el încet, privind spre ferestrele întunecate. Dacă m-ai auzi, te-aș ruga să nu mi-l iei. Nu pe el. Nu acum.
Atunci a auzit un sunet slab. Un mieunat rupt, abia viu.
Sub o Dacie veche, lângă gard, strălucea un singur ochi.
Mircea s-a aruncat în genunchi. Altin era prins într-o pungă de plastic agățată de coada strâmbă și de o roată. Tremura, dar trăia.
— Prostule mic, a plâns Mircea. Prostul meu drag.
L-a desfăcut cu mâinile amorțite și l-a băgat sub palton, la piept. Nu i-a mai fost rușine că plânge. Doamna Rodica, ajunsă lângă el, și-a făcut cruce și a șoptit:
— Slavă Domnului.
A doua zi, Mircea a potrivit ceasul.
S-a urcat pe scaun, a luat cheia din sertarul în care stătuse un an și jumătate și a tras mecanismul încet. Altin, învelit într-o păturică, stătea pe masă și îl supraveghea cu singurul ochi bun.
Pendulul s-a mișcat o dată. Apoi iar.
Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac.
Mircea a închis ochii. Sunetul acela nu mai părea o insultă. Părea o chemare.
Primăvara, vecinii au început să-l vadă din nou pe domnul Mircea. Ieșea în fiecare zi. Saluta. Uneori se oprea de vorbă. Își tunsese părul, purta pulover curat, cumpăra flori pentru pervaz. Fiica lui a venit într-o duminică, aducându-și băiatul. Copilul s-a uitat la Altin și a zis sincer:
— Bunicule, e cam urât.
Mircea a zâmbit.
— E frumos în felul lui.
— Pentru că e al tău?
— Nu, a spus Mircea încet. Pentru că a supraviețuit fără să se facă rău.
În seara aceea, după ce ușa s-a închis în urma lor, Mircea a rămas în bucătărie. Ceaiul se răcea în cană. Ceasul mergea. Altin dormea pe scaunul Emiliei, cu coada strâmbă lipită de lăbuțe.
Mircea i-a mângâiat capul.
— Eu am crezut că te-am luat de pe stradă ca să te salvez, a spus. Dar tu ai venit după mine, nu-i așa?
Motanul a deschis ochiul, a tors răgușit și s-a culcat la loc. Iar Mircea a înțeles atunci ceva simplu și dureros de frumos: uneori viața nu se întoarce cu fanfară, cu oameni mulți și promisiuni mari. Uneori se întoarce într-o seară rece, cu o blană udă, o coadă strâmbă și un singur ochi care te privește de parcă ar spune: „Ridică-te. Încă nu s-a terminat.”
