—Doar atât?
Doamna Mariana s-a uitat în coșul Valeriei de parcă ar fi descoperit ceva rușinos.
Un iaurt, mălai, două cepe, pâine și mere.
Erau într-un magazin mic din Buzău.
—Păi tu ai stat unsprezece ani în Spania! a continuat femeia. Eu credeam că te întorci și nu mai întrebi cât costă nimic.
Valeria, în vârstă de șaizeci și nouă de ani, a pus înapoi o cutie cu căpșuni.
—Prețul îl întreb și dacă am bani.
Mariana a râs.
—Voi, cei plecați, sunteți ciudați. Veniți acasă și tot ca noi trăiți.
Cuvintele au durut-o mai mult decât ar fi vrut să recunoască.
Valeria plecase în Valencia după ce fabrica de confecții unde lucrase aproape treizeci de ani s-a închis.
În Spania nu găsise aur.
Găsise apartamente de curățat, scări de spălat și dimineți în care se trezea înainte de cinci.
În fiecare lună trimitea bani acasă.
Nu pentru mobilă scumpă.
Nu pentru bijuterii.
Fiul ei, Radu, încercase să crească singur două fete după ce soția lui plecase în străinătate și nu se mai întorsese.
Valeria plătise grădinițe, haine, excursii școlare și meditații.
Mai târziu, când nepoata cea mare, Ilinca, a intrat la facultatea de arhitectură la București, bunica i-a plătit chiria timp de patru ani.
Dar familia credea că Valeria păstrase și pentru ea o sumă serioasă.
Nu păstrase.
Într-o seară, Radu a venit la ea cu două sacoșe pline.
Carne, cafea, brânză, fructe.
—Ce-i cu astea?
—Sunt pentru tine.
—Eu nu ți-am cerut.
—Știu.
A început să pună alimentele în frigider.
Valeria le-a scos la loc.
—Ia-le acasă.
—Mamă, nu mai face pe mândra.
Ea s-a oprit.
—Nu sunt mândră.
—Atunci de ce nu spui că nu-ți ajung banii?
Valeria s-a așezat.
—Pentru că am bani cât să trăiesc.
—Dar unde sunt economiile tale?
Valeria l-a privit atent.
—Vrei să știi?
A doua zi l-a dus într-un sat aflat la treizeci de kilometri de oraș.
În capătul unei ulițe era o casă veche, cu acoperiș nou.
În curte se aflau șase copii și o femeie care pregătea masa.
—Ce e aici? a întrebat Radu.
—O casă de tip familial.
Cu trei ani înainte, Valeria cunoscuse în Spania o româncă ce se întorsese acasă și începuse să ajute copii rămași fără sprijin familial stabil.
Valeria finanțase renovarea casei.
Anonim.
Radu nu și-a găsit cuvintele.
—Ai dat economiile tale aici?
—O parte.
—De ce?
Valeria s-a uitat la copiii care alergau prin curte.
—Pentru că voi aveați deja un acoperiș.
Un băiețel s-a apropiat.
—Doamna Valeria, ați venit!
Și a îmbrățișat-o.
Radu și-a întors privirea.
În mașină, la întoarcere, a spus:
—Și tu? Pentru tine ce ai pus deoparte?
Valeria a zâmbit.
—Am o pensie, casa mea și un fiu care tocmai mi-a adus două sacoșe fără să-i cer.
După câteva zile, Mariana a întâlnit-o din nou la magazin.
Valeria cumpăra căpșuni.
—S-au ieftinit? a întrebat vecina.
—Nu.
—Atunci ce s-a întâmplat?
Valeria a pus două caserole în coș.
—Vin niște copii în vizită.
Și de data asta nu s-a mai uitat la preț.
