Când tatăl lor a plecat, Ana avea nouă ani, iar fratele ei, Mihai, doar șase.
Locuiau într-un apartament mic din Brașov.
Ana își amintea perfect geamantanul maro de lângă ușă și vocea mamei:
— Ioane, măcar explică-le copiilor.
Tatăl nici măcar nu i-a privit.
— O să înțeleagă când vor fi mari.
Dar Ana nu a înțeles niciodată.
A crescut văzând-o pe mama ei, Maria, lucrând dimineața la cantina unui liceu și seara făcând curățenie într-un cabinet medical.
Iarna, mama purta aceleași ghete cârpite.
Copiii aveau însă mereu căldură în casă și ceva cald în farfurie.
Tatăl?
Nicio veste.
Nu a venit când Mihai a fost operat de apendicită.
Nu a fost la nunta Anei.
Nici măcar la înmormântarea Mariei.
Înainte să moară, mama a întrebat:
— A sunat tatăl vostru?
Ana a mințit.
— Da, mamă. A întrebat de tine.
Maria a zâmbit și a închis ochii liniștită.
Adevărul era că nu sunase nimeni.
Au trecut patruzeci de ani.
Într-o dimineață, Ana a primit un telefon de la un spital din Brașov.
— Doamnă Popescu, tatăl dumneavoastră, Ion, a fost internat. A suferit un accident vascular cerebral.
Ana a simțit că îi cade telefonul din mână.
— Cred că ați greșit persoana.
— Nu. V-a trecut ca rudă apropiată.
Rudă apropiată.
Două cuvinte aproape ironice.
Ana s-a dus la spital.
Pe pat era un bătrân slab, cu părul alb și mâinile tremurânde.
Când a văzut-o, a început să plângă.
— Anuța…
Nimeni nu-i mai spusese așa din copilărie.
— De ce m-ai chemat?
— N-am pe nimeni.
Ana a rămas nemișcată.
— Nici noi n-am avut pe nimeni.
Ion și-a acoperit fața.
— Știu.
— Nu. Nu știi. Tu ai ales să nu ai copii. Noi n-am ales să nu avem tată.
După externare, medicii au spus că bătrânul nu mai putea locui singur.
Mihai a refuzat categoric.
— Să-l îngrijească cei pentru care ne-a lăsat.
Dar acei oameni nu mai existau.
Ana avea acum 64 de ani. O dureau genunchii, avea nepoți, o casă, o viață.
Și dintr-odată, omul care lipsise din toată copilăria ei îi cerea să-i dea bătrânețea ei.
În seara aceea, Ana a scos dintr-un sertar o fotografie veche.
Mama, tânără, ținea doi copii de mână.
Tatăl nu era în fotografie.
Atunci Ana a înțeles ceva dureros:
Poate că poți ierta.
Dar iertarea nu înseamnă întotdeauna că trebuie să uiți totul și să-ți sacrifici viața pentru omul care te-a abandonat.
A doua zi s-a dus din nou la spital.
I-a adus tatălui o cămașă curată și câteva mere.
S-a așezat lângă pat.
Dar când el a întrebat:
— Mă iei la tine acasă?
Ana a tăcut.
Pentru că uneori cea mai grea întrebare nu este dacă îți iubești părinții.
Ci dacă un părinte care te-a abandonat mai poate cere, după zeci de ani, drepturile unui tată.
Voi ce ați face în locul Anei? L-ați lua acasă și l-ați îngriji sau ați spune: „Ai ales să pleci atunci, iar acum trebuie să trăiești cu alegerea ta”?
