Soțul meu s-a prefăcut că nu se întâmplă nimic. Eu m-am prefăcut că nu mai am soț
— Mâine vin muncitorii la mine, sparg baia, schimbă țevile, o să fie praf peste tot. Stau la voi câteva zile. Zece, poate două săptămâni. Hai, maximum o lună, a spus Corina, împingând în hol o valiză uriașă.
Era vineri seara. Eu tocmai intrasem în casă, cu sacoșele de la piață în mâini și cu gândul la o supă caldă, o baie și liniște. În spatele Corinei stătea soțul meu, Mihai. Tăcea și se uita la perete, de parcă modelul discret al tapetului devenise brusc mai important decât mine.
— Mihai? am întrebat.
El a tușit scurt.
— Elena, e o urgență. E sora mea. Unde să se ducă?
Corina își scosese deja ghetele. Una dintre ele mi-a lovit pantofii mei de serviciu și i-a împins sub cuier.
— Camera mică e liberă, nu? a întrebat ea, fără să aștepte răspuns.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Camera era liberă. Dar casa nu era o gară, iar eu nu eram femeia de serviciu a familiei lui Mihai.
N-am făcut scandal. M-am gândit că oamenii, când au necazuri, au nevoie de ajutor. Așa am fost crescută. Să pun o farfurie în plus. Să întind o pătură. Să nu întorc spatele rudelor.
Dar există o diferență între ajutor și invazie. Iar eu am înțeles-o foarte repede.
A doua zi, baia noastră arăta ca un stand de cosmetice. Creme, loțiuni, spray-uri, parfumuri, dischete demachiante, toate împrăștiate pe chiuvetă și pe marginea căzii. Prosopul meu fusese mutat pe mașina de spălat. Serul meu de față, cumpărat după multe ezitări, scădea văzând cu ochii.
În a treia zi, am venit de la muncă mai târziu. Lucrez la contabilitate, iar sfârșitul de lună nu iartă pe nimeni. Am deschis ușa și am auzit râsete din bucătărie. Corina stătea la masă cu două prietene. Pe fața de masă erau firimituri, pete de sos, farfurii murdare, pahare cu urme de ruj. Brânza maturată pe care o cumpărasem pentru sâmbătă, fiindcă urma aniversarea noastră, fusese tăiată strâmb și lăsată să se usuce pe o farfurie.
— A, ai venit! a zis Corina veselă. — Noi plecăm imediat. Am lăsat vasele în chiuvetă. Le bagi tu la mașină, da? Că tu știi cum le aranjezi.
A spus-o atât de natural, încât pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva eu greșeam. Apoi m-am uitat la mâinile mele roșii de frig, la geanta grea de pe umăr și la bucătăria mea transformată în cârciumă fără plată.
Nu am țipat. Am luat un lighean mare de plastic, am strâns toate farfuriile, paharele și tacâmurile murdare și le-am dus în camera Corinei. Le-am așezat cu grijă în mijlocul patului ei.
Seara, țipătul ei a răsunat în tot apartamentul.
— Mihai! Elena mi-a pus vasele murdare pe pat!
Mihai a intrat în bucătărie cu ochii mari.
— Elena, chiar era nevoie?
— Da.
— E musafiră.
— Musafirii nu lasă mizerie după ei și nu dau ordine.
— Hai, nu exagera. Mai rabdă puțin. Se repară țevile și pleacă.
„Mai rabdă.” Câte lucruri se ascund în expresia asta. Mai rabdă lipsa de respect. Mai rabdă oboseala. Mai rabdă minciuna. Mai rabdă pentru că ești femeie și femeile, se știe, au fost crescute să ducă.
În a cincea zi m-a sunat soacra mea, doamna Viorica. Nu era femeie dulce, dar era dreaptă. Dacă mințeai, te prindea din două propoziții.
— Elena, fata mea, Corina mea ți s-a urcat deja în cap? m-a întrebat direct.
Am încercat să râd.
— Ne descurcăm. Cu țevile, ce să facem…
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere grea.
— Care țevi?
M-am așezat încet pe scaun.
— La ea acasă. A spus că schimbă instalația.
Doamna Viorica a oftat.
— Elena, nu schimbă nimic. Și-a închiriat apartamentul pentru o lună unor băieți veniți la lucru în Cluj. A luat bani frumoși și a venit la voi să stea gratis. Ieri s-a lăudat singură.
Am simțit că mi se răcesc palmele.
— Mihai știa?
— Știa. M-a sunat și mi-a spus să nu mă bag. Cică tu o să bombăni puțin și o să te obișnuiești. Că oricum gătești zilnic și nu moare nimeni de la o porție în plus.
Am rămas cu telefonul la ureche, dar nu mai auzeam nimic. O porție în plus. Atât eram eu în ochii lui în momentul acela. Nu soție. Nu partener. Nu femeia care ținea casa, ratele, programările, cumpărăturile, zilele lui proaste și grijile noastre. Doar o porție în plus.
După ce am închis, n-am plâns. Uneori durerea e prea limpede pentru lacrimi. Stă în tine ca o bucată de gheață.
A doua zi, după serviciu, am intrat într-un magazin mic de lângă bloc. Am cumpărat o singură bucată de somon, un avocado și o caserolă mică de salată. Acasă, am gătit calm. Am spălat o tigaie, o farfurie și o furculiță. Apoi m-am așezat la masă.
Mihai a intrat primul.
— Vai, ce bine miroase! Ce avem la cină?
În spatele lui a apărut Corina, îmbrăcată în halatul meu.
— Eu aș vrea ceva ușor. Ai făcut și pentru mine?
Am tăiat o bucățică de pește.
— Nu.
Mihai a clipit des.
— Cum adică nu?
— Am făcut pentru mine.
— Și noi ce mâncăm?
— Ce vă pregătiți.
Corina a râs scurt.
— Mamă, ce sensibilă ești.
Am lăsat furculița jos.
— Nu sunt sensibilă. Sunt trează. Tu nu ai nicio țeavă spartă. Ți-ai închiriat apartamentul și ai venit să faci economie pe spatele meu. Iar tu, Mihai, ai știut.
El a încremenit.
— Elena…
— Nu. Azi nu mai spui „Elena” ca să îndulcești ceva. Azi spui adevărul.
Corina s-a întors spre el.
— Ți-am zis că mama nu știe să tacă.
— Mama ta a fost singura care a avut rușine în povestea asta, am spus eu.
În dimineața următoare nu am făcut cafea pentru nimeni. Nu am pus pâine la prăjit. Nu am strâns baia. Nu am întrebat cine vrea ce la cină. Am plecat la muncă și, pentru prima dată după mult timp, mi-am cumpărat o cafea bună, doar pentru mine.
Seara, în casă mirosea a ouă arse. Mihai stătea lângă aragaz, iar Corina scotocea nervoasă prin sertare.
— Unde ții șervețelele?
— Acolo unde au stat mereu.
— Nu le găsesc!
— Interesant. Nici eu nu m-am mai găsit pe mine în casa asta de câteva zile.
A doua seară, a venit doamna Viorica. A intrat fără multe vorbe, cu basmaua legată strâns și cu ochii aceia care nu lăsau loc de minciuni.
— Corina, îți faci bagajul.
— Mamă, nu începe și tu!
— Ba încep. Ai luat bani pe casa ta și ai venit să dormi aici, să mănânci aici și să pui o altă femeie să strângă după tine. Nu ți-e rușine?
— Dar Mihai a zis că pot!
Soacra mea s-a întors spre fiul ei.
— Tu să taci. Fiindcă tu ai greșit mai urât decât ea. Ea a fost obraznică. Tu ai fost laș. Soția ta nu trebuia să afle de la mine că e tratată ca o slugă.
Mihai a plecat capul.
Corina a plecat în aceeași seară. A trântit valiza de pereți, a bombănit, a spus că suntem toți răi și nerecunoscători. Când ușa s-a închis, am simțit cum casa respiră din nou.
Mihai a rămas în bucătărie. Mult timp n-a spus nimic. Apoi s-a apropiat.
— Iartă-mă.
M-am uitat la omul cu care împărțisem șaisprezece ani. Omul pentru care gătisem când era bolnav, lângă care stătusem când rămăsese fără serviciu, căruia îi știam toate tăcerile. Și totuși, în zilele acelea, el nu-mi știuse oboseala.
— Iertarea nu se cere ca sarea de pe masă, Mihai. Se câștigă.
A dat din cap.
Nu ne-am vindecat peste noapte. Dar ceva s-a schimbat. A doua zi a spălat baia. Fără să-i cer. În weekend a făcut cumpărăturile. A greșit lista, a luat mărar în loc de pătrunjel, dar a mers din nou. A început să întrebe înainte să invite pe cineva. Să spună „noi”, nu „eu”.
O lună mai târziu, Corina l-a sunat. Am auzit-o prin telefon, dulce ca mierea.
— Mihăiță, pot veni la voi sâmbătă? Doar dorm o noapte.
El s-a uitat la mine. Pentru prima dată nu ca un copil prins la mijloc, ci ca un bărbat care știe unde îi este locul.
— O întreb pe Elena, a spus. — E și casa ei. De fapt, e casa noastră.
Nu știu dacă toate căsniciile merită salvate. Dar știu sigur că nicio femeie nu trebuie să fie pusă în situația de a se simți musafiră în propria casă. Uneori nu trebuie să pleci ca să-ți recapeți demnitatea. Uneori e suficient să pui pe masă o singură farfurie și să lași tăcerea să explice tot ce ai înghițit ani la rând.
Iar când omul de lângă tine înțelege, în sfârșit, că nu ești o porție în plus, ci inima casei, abia atunci începe adevărata reparație.
