L-am cunoscut pe Sorin la Brașov, după ce amândoi trecuserăm prin câte o căsnicie eșuată.
Eu aveam cincizeci de ani și o fiică, Irina, din prima căsătorie.
El era tâmplar, locuia într-o casă modestă la marginea orașului și avea un băiat de douăzeci de ani plecat la facultate în Cluj.
Irina avea două fete: Mara, de cinci ani, și Ilinca, de trei.
Prima întâlnire dintre Sorin și ele nu a fost deloc spectaculoasă.
Mara l-a întrebat direct:
—Tu dormi cu bunica?
Eu aproape m-am înecat cu cafeaua.
Sorin s-a gândit câteva secunde.
—Uneori. Când nu sforăie.
Fetele au început să râdă.
Așa a intrat în familia noastră.
Nu prin discursuri.
Prin glume, clătite arse și răbdare.
În primul an, fetele îi spuneau „Sorin”.
Apoi Mara a inventat „Buni-Sori”.
El protesta.
—Nu sunt bunic. Sunt prea tânăr.
—Ai fire albe.
—Sunt de la vopsea.
—Nu sunt. Am verificat.
Nu mai avea ce să răspundă.
Problema a apărut când Irina s-a despărțit de tatăl fetelor.
Despărțirea a fost grea, iar toți adulții au devenit foarte atenți la cuvinte.
Cine avea voie să decidă.
Cine era rudă.
Cine nu era.
Sorin a făcut un pas în spate.
Nu mai venea neinvitat.
Nu mai lua fetele de la grădiniță fără să întrebe.
Spunea mereu:
—Nu vreau să complic lucrurile.
Dar copiii nu înțeleg regulile inventate de adulți.
Într-o seară de noiembrie, Mara urma să aibă primul ei spectacol de dans.
Cu două ore înainte, l-a sunat pe Sorin.
—Bunicule, vii?
El a tăcut.
—Mara, tatăl tău va fi acolo.
—Știu.
—Și bunicul tău din partea lui.
—Știu.
—Atunci…
—Eu te-am întrebat dacă vii.
Sorin s-a îmbrăcat.
La spectacol, sala era plină.
După program, familia s-a strâns la un restaurant.
Totul a mers bine până când un unchi al fostului ginere a spus, poate din neatenție:
—Mara, câți bunici ai acum? Patru? Cinci? Dacă îi numim pe toți bunici, nu mai înțelege nimeni nimic.
Fetița și-a lăsat furculița jos.
Sorin a vrut să schimbe vorba.
Dar Mara a fost mai rapidă.
—Bunicul e omul care vine.
Toți au tăcut.
—Cum adică? a întrebat cineva.
Mara a început să numere pe degete.
—Când mi-a fost frică să intru în apă, Sorin a venit. Când s-a stricat bicicleta, a venit. Când mama plângea în bucătărie și eu n-am știut ce să fac, el a venit și ne-a făcut cacao.
Sorin privea masa.
Mara a încheiat simplu:
—Deci el vine.
Nu a fost nevoie de altceva.
Pe drumul spre casă, Sorin nu a spus aproape nimic.
Abia când am intrat în curte, m-a întrebat:
—Chiar am făcut cacao atunci?
—Ai pus atât de mult zahăr, încât copiii n-au dormit până la miezul nopții.
A început să râdă.
Apoi și-a șters repede ochii.
În primăvara următoare, a construit în curte o masă lungă din lemn de stejar.
—Pentru ce e atât de mare? am întrebat.
—Pentru familie.
—Suntem doar câțiva.
—Deocamdată.
Astăzi masa aceea are zgârieturi, pete de suc și un colț ciobit.
La ea stau fiica mea, fetele, fiul lui Sorin, actuala lui soție și copilul lor mic.
Uneori vine chiar și fostul meu ginere.
Nu am devenit o familie perfectă.
Doar una în care oamenii au încetat să măsoare dragostea după acte.
Săptămâna trecută, Mara, care are acum paisprezece ani, i-a spus lui Sorin:
—Bunicule, să nu-ți faci planuri sâmbătă.
—De ce?
—Vii să mă vezi la concurs.
Sorin a oftat teatral.
—Iar mă chemați peste tot.
Dar sâmbătă dimineață era gata cu o oră înainte.
