Farfurioara s-a oprit în dreptul tatălui meu după ce a alunecat pe aproape toată lungimea mesei. Pe ea rămăsese jumătate dintr-o amandină, strivită de furculiță și pătată cu ruj.
Doina a împins-o încă puțin.
—Mie nu-mi place. E prea însiropată. Ana, spune-i tatălui tău s-o ia. La Brașov poate nu găsește asemenea prăjituri.
Mama a rămas cu paharul în mână. Radu și-a coborât privirea. Eu am simțit cum mi se strânge pieptul.
Tata a luat farfuria.
—Mulțumesc. Păcat să se arunce.
Și a început să mănânce.
Omul care ridicase cartiere întregi, care semnase contracte pentru autostrăzi și spitale, mânca restul lăsat de viitoarea mea soacră ca să nu transforme logodna fiicei lui într-un scandal.
Am așteptat ca Radu să intervină.
Nu a făcut-o.
Cu Doina nu existase niciodată un conflict mare. Fuseseră sute de înțepături mici, fiecare suficient de discretă încât Radu să-mi spună că exagerez.
La prima noastră întâlnire, mă întrebase dacă rochia mea era de la reduceri.
La a doua, îi spusese lui Radu, de față cu mine:
—E drăguță. Poate, cu puțină îndrumare, o să învețe să se prezinte.
Când am ales restaurantul pentru nuntă, l-a schimbat fără să mă întrebe.
—Era prea scump pentru ambele familii —a explicat ea. — Nu vreau să-i punem pe părinții Anei într-o situație rușinoasă.
Părinții mei nu se aflau într-o situație rușinoasă. Locuiau într-o casă simplă, la marginea Brașovului, pentru că tata refuza să se mute într-o vilă păzită. Conducea un SUV vechi, purta costume fără logo și își tundea singur trandafirii.
Doina îl catalogase drept fost șef de șantier.
Nu știa că începuse într-adevăr ca muncitor pe șantier, cu mâinile crăpate de ciment și cu un salariu pe care îl trimitea aproape integral bunicilor mei.
După treizeci și cinci de ani, compania lui, CarpatConstruct, avea proiecte în toată țara. Numele firmei era cunoscut. Chipul fondatorului, mult mai puțin.
Tata nu corecta niciodată oamenii când îl subestimau.
—Averea îți arată cine vine lângă tine —spunea el. — Simplitatea îți arată cine rămâne.
După cina de logodnă, m-a condus până la mașină.
—Radu tace mereu când mama lui te rănește?
—Nu vrea să se certe cu ea.
—Dar acceptă să te doară pe tine ca să nu se supere ea.
—Tată, te rog. Mai sunt trei săptămâni până la nuntă.
—Tocmai de aceea te întreb acum.
Am plecat supărată. Mi-am spus că tata nu înțelege cât de mult îl iubesc pe Radu.
Adevărul era că eu nu mai înțelegeam cât de puțin mă apăra el.
Cu zece zile înainte de nuntă, Doina ne-a chemat la ea. Pe masă se afla un dosar pregătit de un avocat.
—Contract prenupțial —a anunțat. — În ziua de azi trebuie să fim precauți.
Nu mă deranja ideea de separație a bunurilor. M-au deranjat clauzele. Eu trebuia să renunț la orice pretenție asupra apartamentului lui Radu, inclusiv dacă participam la plata creditului. Părinții mei nu puteau locui cu noi dacă se îmbolnăveau. Orice sumă mai mare oferită familiei mele trebuia aprobată de Radu.
—De ce apare familia mea de trei ori? —am întrebat.
Doina și-a încrucișat brațele.
—Pentru că oamenii fără resurse tind să se bazeze pe copiii lor.
—Părinții mei nu ne-au cerut nimic.
—Încă.
M-am uitat la Radu.
—Tu ce spui?
—Semnează. E doar o hârtie.
—O hârtie care îi tratează pe ai mei ca pe o povară.
—Mama vrea să mă protejeze.
—De mine?
El a oftat.
—Nu transforma totul într-o dramă.
În acea seară am stat în baie, pe podea, cu rochia de mireasă atârnată în camera alăturată. Știam că ar trebui să plec. Dar mă gândeam la invitați, la avansuri, la rudele care își cumpăraseră bilete.
Uneori rămânem într-o viață greșită nu fiindcă nu vedem ușa, ci fiindcă ne e rușine de zgomotul pe care l-am face deschizând-o.
În ziua nunții, la conacul de lângă Snagov, am observat că masa părinților mei fusese mutată lângă intrarea ospătarilor.
—Acolo e mai liniște —a spus Doina. — La masa principală trebuie să stea oamenii importanți pentru viitorul lui Radu.
Tata și-a tras scaunul pentru mama și s-a așezat fără să protesteze.
La scurt timp au sosit directorii unei companii cu care firma lui Radu spera să colaboreze. Unul dintre ei l-a văzut pe tata și a traversat sala.
—Domnule Dumitrescu! Nu știam că sunteți aici. Felicitări pentru contractul spitalului regional. CarpatConstruct a câștigat un proiect uriaș.
Doina s-a întors brusc.
—Vă cunoașteți?
—Sigur că da. Domnul Alexandru Dumitrescu este fondatorul și proprietarul grupului.
Fața ei s-a schimbat.
În câteva secunde a devenit amabilă, aproape caldă.
—Domnule Dumitrescu, s-a făcut o greșeală cu locurile. Veniți, vă rog, la masa noastră.
Tata a privit-o drept în ochi.
—Locul nu s-a schimbat. Doar părerea dumneavoastră despre omul care stă pe el.
—Nu am știut cine sunteți.
—Știați că sunt tatăl Anei. Ar fi trebuit să fie suficient.
Radu s-a apropiat.
—Hai să încheiem discuția. Mama își cere scuze și continuăm nunta.
—Își cere? —am întrebat.
Doina a murmurat că fusese o neînțelegere.
—Nu prăjitura a fost neînțelegerea —am spus. — Nici masa de lângă bucătărie. Nici contractul. Toate au fost alegeri.
Radu mi-a șoptit:
—Ana, sunt două sute de oameni aici. Nu mă face de râs.
Atunci am înțeles. Nu-l durea că eu fusesem umilită. Îl durea că lumea vedea.
Mi-am scos inelul.
—Nu eu te fac de râs, Radu. Eu doar nu mai ascund ce ai ales să fii.
A rămas cu mâna întinsă.
—Anulezi nunta pentru o prăjitură?
—Nu. O anulez pentru toate dățile în care ai văzut că mă doare și ai decis că liniștea mamei tale e mai importantă.
Am plecat înainte de ceremonie. Tata m-a învelit cu sacoul lui, iar mama mi-a ridicat trena ca să nu se murdărească. În parcare, am plâns până nu am mai putut respira.
Tata nu mi-a spus că m-a avertizat. A stat lângă mine.
După câteva luni, ne-am oprit la o cofetărie din Brașov. Tata a comandat două amandine. Când au venit, a schimbat farfuriile și mi-a dat-o pe cea mai frumoasă.
—De ce ai mâncat atunci restul ei? —l-am întrebat.
—Pentru că te iubeam mai mult decât îmi iubeam orgoliul.
Am început să plâng.
—Ar fi trebuit să te apăr.
—Nu, Ana. Trebuia să înveți să te aperi pe tine. Eu puteam suporta o umilință de câteva minute. Tu nu trebuia să accepți o viață întreagă în care să primești doar ceea ce rămânea după ce mama lui hotăra totul.
A rupt prăjitura în două și mi-a întins prima bucată.
În ziua aceea am înțeles că tata nu fusese slab când acceptase farfuria.
Fusese atât de puternic, încât își lăsase mândria deoparte până când eu am găsit curajul să mi-o recuperez pe a mea.
