Am găsit scrisoarea la trei luni după moartea soțului meu.
Era ascunsă într-o carte veche, între două fotografii îngălbenite. Pe plic scria doar atât:
„Pentru copilul nostru, dacă va veni vreodată.”
Mâinile au început să-mi tremure.
Eu și Sorin locuiserăm aproape patruzeci de ani într-un apartament din Brașov. Aveam o singură fiică, Andreea, care trăia acum la Cluj împreună cu soțul ei.
După nașterea ei am trecut printr-o perioadă grea. Nu dormeam, plângeam fără motiv și eram convinsă că ceva rău i se va întâmpla copilului.
Doctorii spuneau că îmi voi reveni.
Sorin mă ținea de mână și îmi repeta:
— Nu trebuie să ne grăbim. Vom mai avea un copil când vei fi pregătită.
Dar eu nu m-am mai simțit niciodată pregătită.
Anii au trecut. Andreea a mers la grădiniță, apoi la școală. Sorin aducea uneori vorba despre al doilea copil.
— Ar fi frumos să nu rămână singură — spunea el.
Eu găseam mereu un motiv să amânăm: apartamentul era prea mic, salariile prea mici, mama mea era bolnavă, vremurile erau nesigure.
Când am împlinit patruzeci și trei de ani, Sorin nu a mai întrebat.
Am crezut că uitase.
Dar scrisoarea dovedea că nu uitase niciodată.
Am deschis-o.
„Nu știu dacă vei exista vreodată. Mama ta se teme, iar eu nu vreau să o rănesc. Dacă vei veni, îți promit că în casa noastră va fi loc pentru tine, chiar dacă va trebui să dorm eu pe canapea…”
Nu am putut citi mai departe.
În acea seară am sunat-o pe Andreea.
A venit a doua zi. Când i-am arătat scrisoarea, a rămas mult timp tăcută.
— Ai vrut vreodată un frate sau o soră? am întrebat-o.
Andreea și-a șters ochii.
— În fiecare an, de ziua mea, îmi puneam aceeași dorință. Dar nu am vrut să vă întreb, fiindcă păreați fericiți așa.
Cuvintele ei m-au sfâșiat.
— Mi-a fost frică — i-am mărturisit. — Atât de frică, încât am continuat să spun „mai târziu”, până când nu a mai existat niciun „mai târziu”.
Fiica mea s-a așezat lângă mine.
— Mamă, nu te condamn. Dar poate că e timpul să nu mai ascunzi durerea asta.
Atunci mi-a spus de ce venise atât de repede la Brașov.
Ea și soțul ei începuseră procedurile pentru a adopta un băiețel de cinci ani.
— Îl cheamă Matei — a spus. — Și are nevoie de o bunică.
Câteva luni mai târziu, Matei a intrat în casa mea ținând-o strâns de mână pe Andreea.
S-a uitat la fotografiile de pe perete și a întrebat:
— Eu unde o să apar?
Am simțit că mi se rupe inima și, în același timp, că începe din nou să bată.
— Chiar în mijloc — i-am răspuns. — Acolo unde este locul celor mult așteptați.
Scrisoarea lui Sorin se află și acum în sertarul meu. Nu ca o pedeapsă, ci ca o amintire că unele temeri ne protejează pentru o vreme, dar ne pot urmări întreaga viață.
Mame de peste 50 de ani care aveți un singur copil: ați simțit vreodată că poate ar fi trebuit să mai aveți unul?
