Poarta s-a lovit ușor de stâlp, iar doamna Elena a ridicat capul dintre straturile cu pătrunjel. Avea mâinile pline de pământ și un șorț vechi legat peste rochia de casă. În curte intra fiica ei, Irina, grăbită, cu telefonul în mână și cu acea privire pe care Elena o cunoștea prea bine: privirea omului care nu vine să întrebe, ci să anunțe.
Din mașină au coborât cei trei copii. Radu, cel mic, a fugit direct după motanul care dormea la umbra vișinului. Vlad a smuls o nuia de lângă gard și a început să lovească florile de gălbenele. Ana, fata cea mare, s-a așezat pe treptele casei și și-a deschis telefonul, de parcă toată lumea din jur nu exista.
— Mamă, i-am adus pe copii, a spus Irina, intrând deja spre casă. — Sorin pleacă la Timișoara cu lucrul, aproape toată vara. Eu am programări una după alta la salon. Nunți, botezuri, coafuri, manichiuri… Nu mai fac față. Stai tu cu ei. Oricum ești pensionară și ești acasă.
Elena a simțit cum i se strânge ceva în piept.
Oricum ești acasă.
De câțiva ani, această propoziție devenise cheia cu care Irina intra în viața ei fără să bată.
— Și pe mine nu mă întrebi dacă pot? a spus Elena încet.
Irina a oftat.
— Mamă, te rog. Sunt nepoții tăi, nu niște străini. Ce altceva ai de făcut?
Elena nu a răspuns. Uneori, un om tace nu pentru că nu are ce spune, ci pentru că ar plânge dacă ar începe.
Peste o oră, Irina plecase.
În hol rămăseseră trei genți mari. În baie, un prosop cu dinozauri era deja ud și aruncat pe jos. În bucătărie, grișul cu lapte se lipise de cratiță, Radu plângea că motanul nu vrea să se joace cu el, Vlad răsturnase un pahar cu compot, iar Ana răspundea la orice întrebare cu un „da” absent, fără să-și ridice ochii din ecran.
Elena alerga prin casă ca pe vremuri, doar că trupul nu mai era același. O dureau genunchii. O durea spatele. O durea mai ales gândul că vara aceasta, pe care o așteptase ca pe o mică răsplată, dispăruse fără ca cineva să întrebe.
Avea planuri simple. Să bea cafea dimineața pe prispa din spate. Să meargă într-o duminică la biserica veche din centru. Să stea de vorbă cu domnul Mircea, vecinul care o ajuta la vie și care știa să asculte fără să dea sfaturi.
La prânz, Mircea a venit cu o lădiță de răsaduri de roșii. S-a oprit în prag când a văzut farfuriile murdare, hainele copiilor pe scaune și pe Elena cu obrajii aprinși de oboseală.
— Se pare că ai musafiri veseli, a spus el cu blândețe.
— Irina i-a adus pe copii, a murmurat Elena. — Doar pentru puțin timp.
Mircea a înțeles tot ce nu i-a spus.
— Atunci las răsadurile aici. Le punem când poți.
Și a plecat, fără supărare, fără reproș. Tocmai această delicatețe a făcut-o pe Elena să se simtă și mai mică.
În a treia zi, Irina s-a întors pe neașteptate la prânz. A intrat în bucătărie și l-a văzut pe Mircea la masă, cu o cană de ceai în față. Elena amesteca într-o ciorbă de legume și zâmbea. Nu era zâmbetul acela obosit, pe care îl purta ca pe o batistă veche. Era un zâmbet viu.
— Aha, a spus Irina, sprijinindu-se de tocul ușii. — Deci așa stăm. Cine e domnul?
— Domnul Mircea. Vecinul. Mă ajută la grădină.
— Te ajută, sigur, a râs Irina. — Ana, ai auzit? Bunica are admirator. La vârsta ei, încă se mai întâmplă minuni.
Ana a ridicat privirea, apoi s-a uitat iar în telefon.
Mircea s-a ridicat încet.
— Eu am plecat. Mulțumesc pentru ceai, doamnă Elena.
Nu a spus nimic urât. Nu a trântit ușa. Dar după ce a ieșit, în bucătărie a rămas o rușine grea, ca mirosul de fum după ce se arde mâncarea.
Irina s-a uitat în oală.
— Ciorba e cam lungă. Copiii nu mănâncă așa ceva. Și Radu iar e murdar. Mamă, chiar nu poți să fii puțin atentă?
Elena a pus lingura jos.
— Irina, ieșim puțin afară.
— Mamă, nu începe.
— Afară.
Pe prispă, Elena și-a șters mâinile de șorț și și-a ridicat privirea spre fiica ei.
— Să nu mai vorbești despre mine așa în fața copiilor.
— A fost o glumă.
— Nu. A fost dispreț îmbrăcat în glumă. Și nu doar azi. De mult timp ai hotărât că eu nu am viață. Că timpul meu nu valorează. Că dacă sunt pensionară, pot fi folosită oricând.
Irina a strâns buzele.
— Eu muncesc, mamă. Nu înțelegi cât sunt de obosită.
— Ba înțeleg. Tocmai de aceea mă doare că tu nu înțelegi oboseala mea.
Seara, Elena a auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu o prietenă. Geamul bucătăriei era deschis.
— Nu, n-am mai plătit tabăra. De ce să dau banii, dacă mama e liberă? O să stea cu ei până la sfârșitul verii. Măcar are și ea ocupație. Altfel se tot plimbă cu vecinul ăla al ei. Sincer, la vârsta ei pare cam ridicol. Așa, măcar e utilă.
Elena a rămas nemișcată în hol.
Atunci a apărut Ana. Fata nu avea telefonul în mână.
— Buni… tu chiar nu ai nimic al tău de făcut?
Elena a simțit că această întrebare a durut mai tare decât toate cuvintele Irinei. Pentru că venea dintr-un copil care deja învăța să privească bătrânețea ca pe un raft de pe care iei ce ai nevoie.
— Am, draga mea, a spus ea cu greu. — Numai că mama ta a uitat să întrebe.
În dimineața următoare, Irina a găsit pe masă o foaie scrisă de mână.
„Copiii pot rămâne la mine până duminică. De luni, găsești altă soluție: tabără, program scurt, tatăl lor, bonă, ce hotărăști tu. Eu te ajut când pot și când sunt întrebată. Nu-mi mai poți lua vara, casa și liniștea ca și cum ți s-ar cuveni. Sunt mama ta. Nu sunt o femeie fără viață.”
Irina a citit, apoi a râs scurt.
— Mamă, nu poți vorbi serios.
— Ba pot. Și vorbesc foarte serios.
— Eu ce fac cu salonul?
— Ce ai fi făcut dacă eu nu mai eram?
Întrebarea a căzut între ele ca o farfurie spartă.
Irina a pălit.
Ana stătea lângă frigider. Vlad ținea o felie de pâine în mână. Radu se lipise de piciorul bunicii.
— Mami, a spus Ana încet, tu mereu zici că vrei să fii respectată. Dar tu de ce nu o respecți pe buni?
Irina a deschis gura, dar nu a găsit niciun răspuns.
În ziua aceea, a anulat două programări. A plâns în mașină, apoi a sunat la centrul de vară unde mai rămăseseră locuri. Seara, s-a așezat lângă mama ei pe prispă, cu două căni de ceai.
— Mamă, eu… cred că m-am obișnuit să vii mereu în ajutor. Și am uitat că și tu ai nevoie să vină cineva spre tine.
Elena nu a iertat-o teatral. Nu a îmbrățișat-o imediat ca în filme. Doar i-a pus mâna peste mână.
— Să nu mă mai faci mică în fața copiilor. Atât îți cer.
— Nu o să mai fac.
Vara aceea nu s-a sfârșit cu ceartă, ci cu reguli. Copiii veneau la bunica în zile stabilite. Irina întreba înainte. Mircea a revenit cu răsaduri, apoi cu flori, apoi cu invitația la o plimbare prin parc.
Într-o seară de august, Ana a găsit-o pe bunica în curte, purtând o rochie albastră și cercei mici de argint.
— Buni, pleci undeva?
— La o înghețată, cu domnul Mircea.
Ana a zâmbit pentru prima dată fără ironie.
— Îți stă bine când ești bucuroasă.
Elena a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi. Nu pentru că pleca la o înghețată. Ci pentru că nepoata ei vedea. În sfârșit, cineva din casa aceea vedea că bunica nu era doar mâna care spală, gătește și leagănă copii. Era o femeie vie, cu inimă, cu dorințe, cu dreptul la o după-amiază frumoasă.
Și când Mircea a așteptat-o la poartă, Elena nu s-a mai uitat vinovată spre ferestre. A închis poarta încet în urma ei și a pășit pe drum cu o ușurare blândă, ca și cum și-ar fi recuperat nu doar vara, ci o parte din ea însăși.
