Înainte să mă pierd, credeam că lumea întreagă miroase a cozonac, levănțică și cafeaua pe care Irina o bea dimineața lângă fereastră.
Mă numeam Luna. Eram o pisică albă, cu ochi verzi și cu un mieunat atât de subțire, încât Irina spunea că sun ca un ceainic uitat pe foc. Locuiam împreună într-un bloc vechi din Brașov. Ea lucra la bibliotecă, iar eu o așteptam în fiecare seară pe preșul din hol.
Într-o după-amiază, o umbră cenușie a trecut pe lângă ușa întredeschisă. Un șoricel. Am pornit după el, coborând treptele și ieșind în curte.
Când șoricelul a dispărut, m-am trezit singură.
Am încercat să mă întorc, dar intrările blocurilor semănau între ele. O mașină a claxonat, niște copii au alergat spre mine, iar un câine m-a urmărit până sub un gard.
Seara, ploaia rece mi-a lipit blana de trup. M-am ascuns sub o bancă dintr-o curte necunoscută.
Acolo m-a găsit domnul Ilie.
Era scund, purta o căciulă împletită și ducea într-o sacoșă pâine, mere și un borcan de smântână. Când m-a văzut, s-a oprit.
—Vai de mine… Cine te-a lăsat aici?
Am mârâit slab.
Ilie nu s-a apropiat. A scos o bucată de păstrăv afumat, a pus-o lângă bancă și s-a așezat pe bordură.
—Mănâncă. Eu pot să aștept. Am învățat să aștept.
Foamea m-a convins. Am ieșit, am înghițit peștele și am rămas privind mâna lui întinsă.
—Hai acasă, făptură albă. Măcar până aflăm de unde ai venit.
Apartamentul lui mirosea a mentă uscată și cărți vechi. Pe masă erau două farfurii, deși locuia singur. Deasupra televizorului se afla fotografia unei femei cu ochi blânzi.
—Ana mea, mi-a spus el. — A plecat acum cinci ani. Tot timpul îmi spunea să nu las casa să moară după ea.
Ilie mi-a curățat lăbuțele, a încălzit lapte și mi-a pregătit un culcuș într-un coș de nuiele.
Eu m-am urcat direct lângă el pe canapea.
În seara aceea, pentru prima dată după mult timp, televizorul a rămas închis. Ilie mi-a povestit despre Ana, despre fiul lor plecat în străinătate și despre nepoata pe care o vedea doar pe ecranul telefonului.
A doua zi a început să-mi caute stăpânii. A întrebat la cabinetele veterinare, la magazinul din colț și la asociația de proprietari.
Irina mă căuta și ea. A lipit afișe prin tot cartierul și a mers noaptea cu o lanternă, chemându-mă până i-a răgușit glasul.
„LUNA A DISPĂRUT. Este albă, mică și speriată. Pentru mine nu este doar o pisică.”
Ilie a găsit afișul după cinci zile.
S-a oprit în fața lui atât de brusc, încât un vecin aproape s-a lovit de el.
M-a recunoscut după pata roz de pe nas.
Când a ajuns acasă, eu îl așteptam în hol. El a închis ușa, s-a așezat pe scaun și m-a luat în brațe.
—Te cheamă Luna.
Am tors.
—Și cineva plânge după tine.
A ținut numărul Irinei în mână până seara. Nu voia să mă păstreze cu forța. Dar gândul că apartamentul va rămâne din nou fără pași, fără mieunat și fără cineva care să-l aștepte îl durea mai mult decât voia să recunoască.
În cele din urmă a sunat.
Irina a venit într-un sfert de oră. Nici nu a așteptat să fie poftită înăuntru.
—Luna!
M-am aruncat spre ea. M-a strâns la piept și a început să plângă. Îmi săruta urechile, fruntea, lăbuțele murdare.
—V-am căutat peste tot…
Ilie s-a retras lângă fereastră.
—Domnule, mi-ați salvat-o.
—Era flămândă. Atât.
Irina a observat atunci bolurile, peria și o pătură albă așezată cu grijă pe canapea.
—V-ați atașat de ea.
Ilie a încercat să zâmbească.
—La vârsta mea, omul trebuie să se obișnuiască să piardă.
Irina s-a ridicat.
—Nu cred că asta trebuie să învețe un om la nicio vârstă.
A doua zi s-a întors cu mine și cu o tavă de plăcintă cu mere. De atunci am început să-l vizităm în fiecare duminică.
Treptat, Ilie a devenit parte din viața Irinei. Repara câte ceva prin casă, o aștepta cu supă când venea obosită și mă lua la el ori de câte ori ea pleca din oraș.
Când fiul lui a anunțat că nu poate veni de Crăciun, Irina a pus încă o farfurie la masa ei.
—Dar eu nu sunt rudă cu voi, a protestat el.
—Nici Luna nu era, când ați luat-o de sub bancă.
În primăvară, Ilie a adoptat un motan bătrân de la adăpost. Îi lipsea o ureche și nu suporta oamenii. După două săptămâni dormea pe perna lui.
Anii au trecut. Într-o dimineață, Ilie nu a răspuns la telefon. Irina a mers imediat la el și l-a găsit căzut în bucătărie. Medicii au spus că a ajuns la spital la timp datorită ei.
Când s-a trezit, primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
—Pisicile au mâncat?
Irina a râs printre lacrimi.
—Au mâncat. Și vă așteaptă amândouă.
După externare, Ilie nu s-a mai întors într-o casă goală. Irina i-a mutat lucrurile într-un apartament mai aproape de ea. În fiecare seară luau cina împreună. Eu dormeam când la unul, când la celălalt.
În ultima fotografie făcută de ziua lui, Ilie stătea între Irina și fiul ei venit în sfârșit acasă. Pe genunchi îi eram eu, iar lângă picioare dormea motanul fără o ureche.
Ilie a privit fotografia și a murmurat:
—Ana avea dreptate. Casa n-a murit.
Apoi m-a mângâiat sub bărbie.
—Tu n-ai fost o pisică pierdută, Luna. Ai fost o scrisoare trimisă la adresa potrivită.
Poate că așa se întâmplă uneori: un animal se rătăcește pentru câteva zile, iar un om care se pierduse de ani întregi își găsește drumul înapoi spre ceilalți.
