La cincizeci și nouă de ani, Irina Bălan și-a cumpărat un dulap portocaliu și a refuzat să explice cuiva de ce.
După treizeci și unu de ani de căsnicie, explicațiile o obosiseră mai mult decât despărțirea.
Soțul ei, Cătălin, nu fusese un om rău. Doar că transformase fiecare dorință a Irinei într-un lucru care putea fi amânat. Excursia la Oradea — la anul. Cursul de fotografie — prea scump. Cina în oraș — mai bine gătim acasă.
Într-o dimineață, Irina a înțeles că aștepta de trei decenii să înceapă propria viață.
A închiriat un apartament mic în Brașov, într-un bloc vechi de pe strada Lungă. Și-a pus mușcate la fereastră, a cumpărat o pătură galbenă și a mâncat mămăligă direct din cratiță, fără să așeze masa.
Vlad, vecinul de la etajul doi, avea patruzeci de ani și lucra ca electrician. A bătut prima dată la ușă fiindcă de la Irina se auzea o alarmă.
—Nu e alarma —i-a spus ea. —E ceasul de bucătărie. Nu știu cum să-l opresc.
—Nici eu. Dar putem scoate bateria.
După aceea, Vlad a început să treacă mai des. Îi aducea borcane cu zacuscă, îi schimba becurile de pe hol și o întreba ce părere are despre cămăși.
Fiica Irinei, Andreea, l-a întâlnit într-o duminică.
—Mamă, cine e bărbatul acela?
—Vecinul.
—Și de ce te întreabă ce cămașă să poarte?
—Poate pentru că tu nu răspunzi la telefon.
Andreea nu a râs.
În bloc au început și șoaptele. Administratora îi zâmbea Irinei prea larg, iar o vecină a întrebat-o dacă „tinerețea se ia prin apropiere”.
Irina încerca să nu se lase afectată. Totuși, când Vlad a invitat-o la o cină într-o casă din Săcele, a refuzat.
—Lumea vorbește.
—Lumea vorbește și când se strică liftul. Asta nu înseamnă că trebuie să urcăm pe acoperiș.
Până la urmă, Irina a mers.
În casa aceea nu o așteptau lumânări și muzică romantică. La masă stătea un bărbat cu părul alb, într-o cămașă care îi era puțin largă.
—Tată, ea este doamna care mi-a spus să nu-ți cumpăr cămașa verde —a zis Vlad. —Doamna Irina, el este Mircea.
Mircea avea șaizeci și șapte de ani, fusese conductor de tren și rămăsese singur de câțiva ani. Nu știa să aleagă perdele, dar știa toate mersurile trenurilor spre orașele în care Irina visase să ajungă.
Au stat de vorbă până aproape de miezul nopții.
Vlad nu îi adusese zacuscă pentru că o curta. Încercase, stângaci, să îi scoată din singurătate pe doi oameni încăpățânați.
Când Andreea a aflat că mama ei urma să plece cu Mircea la Sibiu, s-a supărat.
—Abia îl cunoști!
Irina și-a închis valiza.
—Pe tatăl tău l-am cunoscut treizeci și unu de ani și tot nu știa că urăsc dulapurile maro. Timpul nu garantează că vezi un om.
În gara din Brașov, Andreea a venit în fugă cu o umbrelă.
—Se anunță ploaie —a spus ea. Apoi s-a întors spre Mircea. —Să aveți grijă de mama.
Irina i-a luat umbrela și i-a pus-o înapoi în brațe.
—Nu plec ca să aibă cineva grijă de mine. Plec pentru că, în sfârșit, am cu cine privi pe fereastră.
Trenul a pornit încet. Mircea i-a arătat munții, iar Irina nu și-a mai verificat telefonul până la Sibiu.
