Când Radu a ridicat perișoara din farfurie și a privit-o atent, am avut impresia că urmează să-i facă o expertiză.
—E cam mare —a spus el. —Mama le face mai mici. Așa intră mai bine gustul în carne.
Am rămas cu lingura în mână.
De dimineață fusesem în piață, cumpărasem carne proaspătă, borș adevărat, leuștean și legume. Frământasem și pâine, pregătisem ardei copți și făcusem o prăjitură cu mere. Nu pentru că trebuia, ci pentru că îmi plăcea ideea unei seri frumoase.
Radu avea patruzeci de ani și lucra ca inginer constructor în Brașov. Îl cunoscusem printr-o colegă. Era îngrijit, vorbea calm și, la primele întâlniri, păruse atent. Îmi deschidea ușa, întreba dacă am ajuns bine acasă și nu petrecea tot timpul uitându-se la telefon.
La treizeci și opt de ani nu mai confundam politețea cu iubirea, dar încă voiam să cred că un început liniștit poate duce la ceva bun.
După patru întâlniri, l-am invitat la mine duminică.
A sunat la ușă la ora șapte. Purta o cămașă albastră și un palton frumos. În mâini nu avea nimic.
Nici flori.
Nici vin.
Nici măcar o cutie de bomboane.
—Ce miros! —a spus, intrând. —Sper că ai făcut ceva serios. Eu n-am mâncat de la prânz.
Am zâmbit și mi-am spus să nu fiu cârcotașă. Poate nu știa obiceiul. Poate se grăbise. Poate…
De câte ori nu inventăm noi explicații ca să nu recunoaștem din prima că cineva este pur și simplu nepoliticos?
Radu s-a așezat la masă și a așteptat să-l servesc. După observația despre perișoare, a gustat zeama.
—E puțin prea acră.
A luat o bucată de morcov.
—Și legumele sunt tăiate cam mari.
A mirosit leușteanul.
—Mama pune mai puțin. Leușteanul trebuie să se simtă discret.
—Îți place ceva? —l-am întrebat.
—Se poate mânca. Doar că eu sunt obișnuit cu un anumit nivel.
Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât mă așteptam.
—Un anumit nivel?
—Nu te supăra. Îți spun pentru binele tău. Dacă doi oameni vor să construiască ceva, trebuie să fie sinceri.
—Noi construim deja ceva?
—Vedem dacă avem potențial.
Și-a mai pus o porție.
A început apoi să-mi explice cum vede el o relație serioasă. Femeia să fie caldă, gospodină și să știe să primească musafiri. Casa să fie mereu pusă la punct. Mâncarea să fie proaspătă. Bărbatul să se simtă liniștit când intră pe ușă.
—Și femeia când se liniștește? —am întrebat.
Radu a ridicat din umeri.
—Femeile sunt mai bune la lucrurile astea. Le vine natural.
—Eu lucrez zece ore pe zi.
—Da, dar dacă vrei familie, trebuie să stabilești priorități.
Am aflat că Radu locuia cu mama lui.
La început a spus că o ajută pentru că rămăsese văduvă. După câteva întrebări, adevărul a ieșit la iveală: mama îi gătea, îi spăla hainele, îi făcea curățenie și îi pregătea pachetul pentru serviciu.
—Are șaptezeci și doi de ani —a spus el. —Nu poate continua la nesfârșit. De aceea vreau o femeie matură, care știe ce înseamnă responsabilitatea.
M-am uitat la el și aproape că mi-a venit să râd.
El vorbea despre responsabilitate în timp ce aștepta ca două femei, una bătrână și una abia cunoscută, să-i organizeze viața.
—Tu ce știi să gătești? —am întrebat.
—Nu prea am avut nevoie.
—Speli?
—Există mașină de spălat.
—Calci?
—Cămășile trebuie călcate de cineva care se pricepe.
—Faci curățenie?
A zâmbit.
—Ana, nu cred că trebuie să transformăm relația într-o contabilitate.
—Interesant. Când vorbești despre ce trebuie să facă femeia, se numește tradiție. Când întreb ce face bărbatul, se numește contabilitate.
Fața i s-a înăsprit.
—Ești foarte defensivă. Femeile trecute de treizeci și cinci de ani ar trebui să fie puțin mai realiste. Un bărbat serios, fără vicii și cu serviciu stabil nu se găsește la fiecare colț.
Acolo s-a rupt ceva în mine.
Nu inima.
Iluzia.
M-am ridicat, am mers în hol și i-am adus paltonul.
—Ce faci?
—Te ajut să pleci.
—Pentru că am criticat ciorba?
—Pentru că ai venit în casa mea cu mâna goală, ai mâncat două porții și m-ai evaluat ca pe o candidată la postul de menajeră.
—Exagerezi.
—Poate. Dar prefer să exagerez în propria casă decât să mă micșorez în viața altcuiva.
Radu s-a ridicat nervos.
—Cu atitudinea asta o să rămâi singură.
—Mai bine singură decât în concurs permanent cu mama unui bărbat de patruzeci de ani.
A ieșit trântind ușa.
După ce a plecat, m-am așezat în bucătărie și am plâns. Nu după el. Am plâns pentru orele petrecute pregătind masa, pentru speranța mea și pentru toate femeile care aud ani întregi că mâncarea, corpul, casa și felul lor de a iubi nu sunt niciodată suficient de bune.
Am sunat-o pe mama.
M-a ascultat în tăcere, apoi a spus:
—Ciorba ta este foarte bună. Dar chiar dacă ar fi fost arsă, un om cu bun-simț tot ți-ar fi mulțumit. Problema nu era în farfurie, fata mea. Problema stătea pe scaun.
Am început să râd printre lacrimi.
A doua zi, Radu mi-a trimis un mesaj:
„Mama crede că ai reacționat așa pentru că te-ai simțit inferioară.”
Nu i-am răspuns.
Am șters mesajul, am pus ciorbă într-o caserolă și i-am dus-o vecinei de la etajul trei, care își rupsese piciorul.
Femeia a gustat-o și ochii i s-au luminat.
—Doamne, ce bine e când gătește cineva pentru tine cu drag.
Atunci am înțeles.
Mâncarea mea nu avea nevoie de aprobarea lui Radu. Nici eu.
Uneori, o femeie nu rămâne singură pentru că este prea pretențioasă. Rămâne singură pentru că a învățat, în sfârșit, să nu mai numească iubire un loc în care trebuie să muncească permanent pentru a fi tolerată.
În acea seară nu am pierdut un bărbat.
Am închis ușa înainte ca lipsa lui de recunoștință să devină viața mea de zi cu zi.
