În dimineața aceea alergam prin apartament cu un pantof în picior și cu telefonul prins între umăr și obraz.
—Cheile! Unde mi-am pus cheile?
Băiețelul meu, Matei, tocmai împlinise doi ani și reușise să verse un castron cu fulgi pe covor. Mama venise din Săcele să stea cu el cât timp eu aveam o întâlnire importantă în centrul Brașovului.
—Mamă, ai văzut cumva…
M-am oprit.
Stătea pe marginea canapelei, cu coatele sprijinite de genunchi. Mama fusese întotdeauna o femeie puternică. La patruzeci și șapte de ani încă mergea pe munte, făcea zacuscă pentru jumătate de familie și refuza ajutorul chiar și când căra sacoșe grele. Acum avea buzele decolorate și cearcăne adânci.
—Ce ai?
—N-am nimic, Andreea.
—Arăți de parcă n-ai dormit de o săptămână.
—Mă trezesc cu greață. Probabil fierea. Sau poate de la antibioticele din iarnă.
Am pus geanta jos.
—Nu mai plec nicăieri.
—Ba pleci. Matei e copil, nu balaur.
S-a ridicat, dar pentru o clipă s-a sprijinit de bibliotecă.
—Ți s-a făcut rău!
—Amețesc uneori. Medicul mi-a spus că intru la menopauză. Așa începe: întârzieri, valuri de căldură, greață.
Am plecat numai după ce m-a amenințat că se supără. A doua zi însă am luat-o aproape cu forța la o clinică privată.
După analize și ecografie, am așteptat pe un hol luminat prea puternic. Mama își freca mâinile și privea în gol.
Un doctor a ieșit cu dosarul ei.
—Doamnă Daniela Pop?
—Da.
—Analizele arată bine. Există însă un lucru pe care probabil nu îl știați.
Mama și-a dus mâna la piept.
—E ceva grav?
—Nu. Dimpotrivă. Sunteți însărcinată. Sarcina are aproximativ douăsprezece săptămâni.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Mama a rămas nemișcată.
—Eu? Însărcinată?
—Da. Deocamdată evoluția este normală. Având în vedere vârsta, vom face investigații suplimentare și monitorizare atentă. Dar nu există acum un motiv concret de alarmă.
—Mi s-a spus că am început menopauza.
—În perioada de tranziție pot exista încă ovulații.
Doctorul i-a întins o imagine alb-negru.
—Din ce putem vedea, e posibil să fie fetiță.
Mama a luat fotografia și a izbucnit în plâns.
Am ieșit din clinică și ne-am așezat pe o bancă în Parcul Central. Era toamnă, iar frunzele ude se lipeau de alei. Mama ținea ecografia în poală.
—Nu am știut —spunea întruna. —Cum să nu îmi dau seama?
—Ai crezut explicația medicului.
—Ce îi spun tatălui tău? Dar oamenilor? Eu am ginere și nepot. O să râdă tot cartierul de mine.
—Lasă-i să râdă.
—Ție îți este ușor.
—Nu îmi este ușor. Dar nici nu vreau ca sora mea să vină pe lume simțind că trebuie să își ceară scuze pentru existența ei.
Mama m-a privit lung.
—Sora ta…
Cuvintele au făcut-o să zâmbească pentru prima dată.
—Ți-am cerut o soră când aveam șapte ani —am continuat. —Ați întârziat puțin cu livrarea.
A râs, apoi și-a acoperit din nou fața.
—Mi-e frică. Dacă se naște bolnavă? Dacă eu nu mai am putere? Dacă tatăl tău spune că nu vrea să o crească?
Tata lucra ca electrician și s-a întors acasă după opt seara. Mama pusese pe masă o mămăligă cu brânză, dar nimeni nu avea poftă.
—De ce vă uitați amândouă la mine așa? —a întrebat el.
Mama i-a întins fotografia.
—Mihai, vom avea un copil.
Tata a privit ecografia, apoi burta ei încă plată.
—Cine?
—Noi!
—Acum?
—Nu, peste vreo șase luni —a răspuns mama, iritată printre lacrimi.
El s-a așezat încet. Tăcerea lui a devenit atât de grea, încât mama a început să tremure.
—Spune ceva.
—Încerc să îmi amintesc unde am pus pătuțul Andreei.
—L-am dat acum douăzeci și șapte de ani!
—Atunci cumpărăm altul.
Mama a clipit.
—Nu ești supărat?
—Sunt speriat. Sunt prea bătrân să mă prefac că nu sunt. Dar dacă fetița asta vine la noi, nu o să își petreacă viața plătind pentru fricile noastre.
A tras-o spre el și a sărutat-o pe frunte.
Vestea nu a fost primită de toți cu bucurie. O mătușă a spus că „la vârsta asta trebuie să te gândești și la copil”. O vecină a întrebat dacă mama nu se teme că va fi confundată cu bunica. La serviciu, cineva a râs:
—Daniela, tu în curând trebuia să te pregătești de pensie, nu de scutece.
Mama a venit acasă și a aruncat geanta pe podea.
—Nu mai vreau să ies din casă.
Tata s-a apropiat și i-a ridicat bărbia.
—Cei care te judecă nu se vor trezi noaptea cu ea. Nu o vor duce la doctor, nu îi vor citi povești și nu îi vor ține mâna când îi va fi frică. De ce le dai dreptul să hotărască dacă merită să existe?
În acea seară, mama a scos din dulap bluza largă cu care își ascundea burta și a pus-o deoparte.
Sarcina a fost dificilă. A avut tensiune mare, dureri de spate și câteva episoade de sângerare care ne-au înghețat sângele. În luna a șaptea a stat internată o săptămână.
Am găsit-o noaptea privind monitorul care înregistra bătăile inimii copilului.
—Andreea, dacă eu nu ies de aici…
—Nu spune asta.
—Trebuie. Promite-mi că vei avea grijă de ea. Să nu o lase nimeni să creadă că a fost o greșeală.
M-am aplecat și mi-am lipit fruntea de mâna ei.
—Tu o să îi explici că nu a fost o greșeală. O să îi spui atât de des, încât la paisprezece ani o să strige: „Mamă, iar începi cu povestea asta?”
Mama a zâmbit printre lacrimi.
Ilinca s-a născut într-o dimineață de martie, prin cezariană. Avea obrajii roz și un păr negru, des. Când tata a văzut-o, a rămas cu gura întredeschisă.
—E mică de tot —a șoptit.
—Și tu erai —i-am spus.
—Eu n-am fost niciodată atât de frumos.
Mama a auzit și a început să plângă.
Astăzi Ilinca are șapte ani. Îl ceartă pe Matei ca o mătușă adevărată, deși sunt aproape de aceeași vârstă. Se joacă împreună, se ceartă, apoi adorm pe aceeași canapea.
La serbarea ei de la școală, o femeie a întrebat-o pe mama:
—Sunteți bunica Ilincăi?
Mama a zâmbit.
—Nu. Sunt mama ei.
Femeia s-a rușinat și a încercat să își ceară scuze, dar Ilinca a intervenit:
—Mama mea m-a avut mai târziu pentru că a vrut să fie foarte pregătită.
Toți cei din jur au râs. Mama însă și-a mușcat buza, luptându-se cu lacrimile.
Tata i-a luat mâna. Eu i-am privit pe amândoi și mi-am amintit de femeia speriată de pe banca din parc, care credea că trebuie să aleagă între copilul ei și gura lumii.
Ilinca nu a venit prea târziu. A venit după ce ai mei credeau că viața lor se așezase definitiv, ca să le arate că uneori cele mai mari daruri nu bat politicos la ușă. Intră direct, răstoarnă toate planurile și umplu casa cu un glas pe care nu îți mai poți imagina cum ai trăit fără să îl auzi.
