Elena din Cluj-Napoca împlinise cincizeci și nouă de ani, dar nimeni din casă nu părea să-și amintească. Soțul plecase devreme, fiica îi trimisese doar un mesaj scurt, iar bucătăria mirosea a cafea rece și a singurătate. A scos din dulap fața de masă bună, apoi a pus-o la loc. „Pentru cine?” a șoptit ea.
Spre seară, când deja își făcuse o supă simplă, ușa s-a deschis. În prag stăteau fiica, ginerele și cei doi nepoți, ținând un tort ușor strâmb, făcut acasă. Pe el scria: „Pentru femeia care ne-a ținut pe toți în picioare”. Elena a început să plângă înainte să sufle în lumânări. Nu pentru tort. Nu pentru cadouri. Ci pentru că uneori inima nu are nevoie de mult ca să se umple din nou.
Împărtășește 3 lucruri mici care ți-au umplut inima de recunoștință astăzi…
