Uneori, o întrebare simplă poate trezi o viață întreagă.
„Câți ani aveați în 1981?”
La prima vedere, pare doar un calcul. Scazi, aduni, răspunzi și mergi mai departe. Dar pentru unii oameni, 1981 nu este doar un an. Este miros de pâine caldă. Este o fotografie îngălbenită. Este vocea mamei din bucătărie. Este un om drag care nu mai răspunde la telefon, dar pe care inima încă îl caută.
Elena avea 27 de ani în 1981.
Locuia într-un apartament mic dintr-un bloc gri, împreună cu soțul ei, Mircea, și băiețelul lor de patru ani. Nu aveau lucruri scumpe. Aveau o masă rotundă, trei scaune, o perdea cusută de mama ei și un radio vechi care mergea doar dacă îl loveai ușor în lateral.
Dar aveau ceva ce Elena nu știa atunci să numească.
Aveau serile în care mâncau cartofi fierți și râdeau de nimic. Aveau duminicile în care mergeau la părinți cu copilul de mână. Aveau vecini care băteau la ușă să ceară o cană de ulei sau două linguri de zahăr. Aveau oboseală, griji, lipsuri — dar aveau oameni.
Într-o seară rece, Elena stătea la masă și cosea un nasture la cămașa lui Mircea. Copilul dormea în camera cealaltă. Afară bătea vântul, iar în casă era liniște.
Mircea a privit-o lung și i-a spus:
— Ține minte seara asta, Lenuțo.
Ea a râs.
— Ce să țin minte? Că n-avem bani până la salariu?
El a dat din cap încet.
— Nu. Că suntem împreună.
Elena nu a înțeles atunci de ce i-a spus asta.
Anii au trecut. Copilul a crescut. Părinții s-au dus pe rând. Mircea a îmbătrânit lângă ea, apoi într-o primăvară tăcută a plecat și el. Iar apartamentul, care cândva părea prea mic pentru trei oameni, a devenit dintr-odată prea mare pentru unul singur.
Zilele trecute, nepoata ei a venit în vizită și a găsit o fotografie veche într-un sertar.
— Bunico, tu ești aici? Ce tânără erai! Câți ani aveai?
Elena a luat fotografia în mână.
În poză, ea stătea lângă Mircea. Purta o rochie simplă, avea părul prins la spate și râdea cu toată fața. Băiețelul lor se ținea de fusta ei. În spate se vedea o masă cu o față de masă albă și o vază cu flori de câmp.
— Aveam 27 de ani, a spus Elena încet. Era 1981.
Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Și credeam că sunt săracă. Dar eram bogată, copilă. Eram atât de bogată… doar că nu știam.
Așa este viața. Cât timp îi avem lângă noi pe cei dragi, ni se pare firesc. Ni se pare că mama va mai suna. Că tata va mai sta pe bancă. Că soțul va mai intra pe ușă. Că cei mici vor mai cere apă noaptea. Că totul va mai fi și mâine.
Dar într-o zi, rămân doar fotografiile.
De aceea, întrebarea aceasta doare și încălzește în același timp:
Câți ani aveați în 1981?
Unde erați atunci?
Pe cine iubeați?
Pe cine ați vrea să mai strângeți o dată în brațe?
Scrieți în comentarii. O simplă vârstă poate spune mai mult decât o mie de cuvinte.
