Doamna Ileana din Brașov avea șaizeci și patru de ani și un obicei pe care copiii ei nu îl înțelegeau: în fiecare dimineață, înainte să deschidă geamul, atingea cu palma rama veche de lemn și șoptea:
— Se poate.
Nimeni nu știa de ce.
Soțul ei murise de opt ani, băiatul era plecat în Germania, fata venea rar, mereu grăbită, mereu cu telefonul în mână. Ileana nu se plângea. Își făcea ceaiul, uda mușcatele și cobora încet până la magazinul din colț.
Dar în adâncul sufletului purta o amintire din copilărie.
Avea unsprezece ani când învățătoarea le-a dat să citească în fața clasei. Ileana s-a bâlbâit. Copiii au râs. Obrajii i s-au aprins, literele au început să joace pe pagină și ar fi vrut să dispară sub bancă.
După ore, când toți plecaseră, învățătoarea, doamna Lungu, a chemat-o lângă catedră.
Ileana se aștepta la mustrare.
Dar femeia i-a pus cartea în brațe și i-a spus:
— Tu ai voce, copilă. Numai că încă ți-e frică de ea.
Atât.
O singură propoziție.
Ani la rând, când viața a împins-o la colț, Ileana și-a amintit acele cuvinte. Când socrii i-au spus că o femeie nu trebuie să aibă păreri. Când soțul ei s-a îmbolnăvit și toți așteptau ca ea să fie tare. Când la cincizeci și opt de ani s-a înscris la corul bisericii și i-a tremurat vocea la prima repetiție.
Într-o zi, nepoata ei, Ana, a venit plângând.
— Bunico, am refuzat să răspund la școală. Mi-a fost rușine. Toți se uitau la mine.
Ileana a luat-o de mână și a dus-o lângă fereastra cu mușcate.
— Ana, tu ai voce. Numai că încă ți-e frică de ea.
Fata a ridicat ochii.
Și, pentru prima dată după mulți ani, Ileana a simțit că doamna Lungu nu plecase niciodată cu adevărat. Rămăsese acolo, într-o propoziție care salvase două vieți.
