De aproape trei săptămâni, Vlad stătea la bunica Maria, într-un cartier liniștit din Brașov, și încă nu reușea să se obișnuiască. Apartamentul mirosea a busuioc uscat, a supă de găină și a haine curate, iar bunica vorbea mereu încet, de parcă se temea să nu-l sperie.
El stătea pe colțul canapelei, cu telefonul în mână, și răspundea la toate întrebările cu „nu știu”, „nu vreau” sau „lasă-mă”.
— Hai cu mine până la piață, Vlad. Au adus caise bune.
— Nu.
— Atunci poate cobori mai târziu în fața blocului. Sunt copii de vârsta ta.
— Nu mă interesează.
— Ți-am făcut clătite.
— Nu mi-e foame.
Bunica nu se supăra. Doar ofteza încet și îi lăsa farfuria pe masă, acoperită cu un prosop curat.
Vlad era furios tocmai pentru că ea nu se supăra.
Ar fi fost mai ușor dacă țipa la el. Dacă îi spunea că e obraznic. Dacă îl pedepsea. Așa ar fi avut și el pe cine să dea vina.
Dar Maria îl privea cu ochii ei blânzi, obosiți, și Vlad simțea că în piept i se strânge ceva.
Tata plecase la doamna Alina, „o colegă veche”, cum spusese la început mama. Apoi nu mai spusese nimic. Mama lucra până seara târziu la farmacie și îi repeta la telefon:
— Puiule, trebuie să strâng bani. O să fie bine, ai să vezi.
Vlad nu voia să vadă nimic.
Voia să se trezească într-o dimineață și să audă vocea tatălui în bucătărie. Voia ca mama să nu mai vorbească pe fugă. Voia să nu mai fie trimis „pentru vară” la bunica, ca și cum era un ghiozdan pus deoparte până trecea furtuna.
Și, peste toate, mai apăruse și motanul.
În fiecare noapte, pe la miezul nopții, începea sub geam:
— Miaaaau! Miaau-miaaau!
Un mieunat lung, răgușit, enervant, care se strecura prin perdele și îi intra direct în nervi.
Într-o dimineață, Vlad a intrat în bucătărie cu ochii umflați de nesomn.
— Buni, nu mai pot. Fă ceva cu pisica aia.
Maria tocmai punea mămăligă într-o farfurie.
— Cu care pisică?
— Aia roșcată. Urlă toată noaptea.
— Săraca. O fi flămândă.
— Săraca? Eu sunt săracul! N-am dormit deloc.
Bunica a deschis frigiderul și a scos o bucată de salam.
— Mă duc să-i dau ceva.
— Nu! Dacă o hrănești, rămâne aici.
— Poate că are nevoie să rămână undeva.
— Nu la noi!
Maria s-a oprit în dreptul ușii și l-a privit lung.
— Vlad, uneori nu alegem noi cine bate la ușa noastră. Alegem doar dacă o deschidem sau nu.
— Foarte poetic, buni. Dar eu vreau să dorm.
A trântit ușa camerei și s-a aruncat pe pat.
Două seri mai târziu, a plouat cu tunete. Geamurile tremurau, iar pe aleea dintre blocuri se formaseră bălți mari, în care se oglindeau felinarele. Vlad stătea cu telefonul în mână, dar nu se putea concentra. Auzea mieunatul. Nu mai era ascuțit. Era slab, aproape rugător.
Apoi a auzit cheia în ușă.
A ieșit pe hol și a încremenit.
Bunica stătea udă pe umeri, cu un prosop vechi în brațe. Din prosop se vedea un bot roșcat, murdar, cu mustăți lipite de ploaie. Motanul tremura, dar torcea încet, de parcă știa că scăpase.
— Nu se poate — a spus Vlad. — Nu-l bagi în casă.
— L-am găsit sub scară. Era leoarcă.
— Și ce dacă?
— Și ce dacă? E viu, Vlad.
— Și eu sunt viu! Pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau să stau aici?
Cuvintele au ieșit înainte să le poată opri.
Bunica a rămas nemișcată. Motanul a clipit.
Maria s-a apropiat și a spus încet:
— Nu, puiule. Poate că nu te-a întrebat nimeni. Și îmi pare rău. Dar tocmai de aceea ar trebui să știm amândoi cum e când nu ai unde să te duci.
Vlad a simțit că îi ard ochii.
— Nu-mi pasă de pisica ta.
— Atunci o să-mi pese mie pentru amândoi.
Motanul a primit numele Doru, pentru că, a zis bunica, „a mieunat de dor, nu de răsfăț”. Vlad a pufnit când a auzit, dar numele a rămas.
La început, îl ocolea. Doru, în schimb, nu-l ocolea deloc. Se așeza în pragul camerei lui. Îi urmărea mișcările. Îi mirosea adidașii. Odată i-a furat șoseta și a dus-o sub masă.
— Buni, animalul tău e defect.
— Nu e defect. Se joacă.
— Cu șoseta mea?
— Poate vrea ceva care miroase a tine.
— Să nu mai miroasă.
Dar într-o dimineață, Vlad s-a trezit cu frisoane. Îl durea gâtul, capul îi pulsa, iar picioarele îi erau grele ca plumbul. Maria a venit cu termometrul și s-a speriat.
— Treizeci și opt cu opt. Gata, azi nu te ridici.
— Nu sunt copil mic.
— Ba azi ești. Și copil mic, și bolnav.
I-a făcut ceai cu miere și lămâie, i-a pus comprese și a sunat medicul de familie. Mama a sunat pe la prânz.
— Vlad, iubire, am auzit că ai febră.
— Da.
— Vin mâine, promit. Azi nu pot pleca, e colega în concediu și…
— Lasă.
— Nu spune „lasă”.
— Dar ce să spun?
Mama a tăcut. Și tăcerea aceea l-a durut mai tare decât gâtul.
După ce bunica a coborât până la farmacie, Vlad a rămas singur. Sau a crezut că e singur. Ușa s-a împins încet și Doru a intrat. A sărit pe pat cu o ușurință de stăpân, a mers peste plapumă și s-a așezat pe pieptul băiatului.
— Pleacă.
Doru a închis ochii și a început să toarcă.
— Ai auzit? Pleacă.
Motanul a tors mai tare.
Vlad a vrut să-l împingă, dar mâna i-a rămas în blana lui caldă. Era moale. Vie. Liniștitoare. Torsul îi vibra în coaste și, fără să vrea, băiatul a început să plângă. Nu zgomotos. Nu ca în filme. Doar lacrimi multe, fierbinți, care se scurgeau spre pernă.
— Nu trebuia să plece tata — a șoptit el.
Doru nu a plecat.
— Nu trebuia să mă trimită aici.
Doru a clipit.
— Eu n-am făcut nimic.
Motanul și-a lipit fruntea de bărbia lui, iar Vlad a închis ochii.
Când s-a trezit, febra scăzuse. Bunica stătea în ușă și îi privea. Nu zâmbea larg, nu râdea. Doar avea ochii umezi.
— Vezi? Doru știe să stea lângă cineva.
— E greu, a mormăit Vlad.
— Ce anume?
— Să nu fugi.
Maria a dat din cap.
— Da. Dar se învață.
Vara s-a schimbat după ziua aceea. Vlad a început să-i pună apă lui Doru. Apoi să-i spele bolul. Apoi să coboare cu el în fața blocului, unde motanul se întindea pe banca încălzită de soare și se lăsa admirat ca un domn bătrân.
Acolo i-a cunoscut pe Matei și Răzvan, doi frați din scara vecină.
— E al tău? a întrebat Matei.
Vlad a vrut să spună „al bunicii”, dar s-a răzgândit.
— Da. Adică… al nostru.
— Pot să-l mângâi?
— Dacă te lasă.
Doru l-a lăsat. Apoi s-a așezat lângă mingea lor.
— Joci fotbal? a întrebat Răzvan. — Ne mai trebuie unul.
Vlad n-a mai refuzat.
La sfârșitul lui august, mama a venit într-o sâmbătă, cu o pungă de piersici și fața obosită. Vlad era în bucătărie, curățând bolul lui Doru.
— Bună, puiule.
El nu s-a întors imediat.
— Ai terminat cu munca?
— Nu. Dar am terminat cu fugitul de tine.
Atunci s-a întors.
Mama avea lacrimi în ochi.
— Îmi pare rău, Vlad. Nu pentru că ai stat la bunica. Aici ai fost iubit. Îmi pare rău că te-am făcut să simți că te-am dat la o parte. Eu eram speriată. Dar tu nu trebuia să fii singur în frica mea.
Vlad a înghițit în sec.
— Eu am crezut că vă încurc.
— Nu m-ai încurcat nicio secundă.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că și adulții sunt proști uneori. Și mândri. Și rupți pe dinăuntru.
Doru a intrat în bucătărie exact atunci și s-a frecat de piciorul mamei. Ea a râs printre lacrimi.
— El e?
— Doru. Vine cu noi.
Mama a clipit.
— Cu noi?
— Nu-l las. Știe cum e să nu te vrea nimeni.
Maria, din prag, a spus încet:
— Eu cred că locul lui e acolo unde e Vlad.
Mama a dat din cap.
— Atunci vine.
Când au plecat, bunica i-a pus în sacoșă un borcan de zacuscă, clătite învelite în folie și păturica veche pe care dormea Doru. În fața blocului, Vlad a îmbrățișat-o strâns.
— Buni?
— Da, puiule?
— Mulțumesc că ai deschis ușa.
Maria i-a mângâiat părul.
— Nu doar pentru pisică am deschis-o.
În mașină, Doru a mieunat nemulțumit din cușcă. Vlad a băgat degetele printre gratii.
— Știu, măi. Și mie mi-e frică. Dar mergem acasă.
Mama a întins mâna și i-a prins palma.
Acasă nu mai era cum fusese. Tata nu se întorsese. Rănile nu se vindecaseră peste noapte. Dar pe canapea era o păturică, pe păturică un motan roșcat, iar lângă el un băiat care învățase că uneori familia nu se repară cu vorbe mari, ci cu cineva care rămâne lângă tine când arăți cel mai urât din durerea ta.
Iar peste ani, Vlad avea să-și amintească vara aceea nu ca pe vara în care a fost trimis departe, ci ca pe vara în care un motan ud, flămând și fără casă l-a învățat să creadă din nou că există uși care nu se închid.
