Întrebarea a venit de la nepoata ei, într-o seară de octombrie, când mirosul de mere coapte umplea bucătăria casei din apropiere de Brașov.
— Bunico, tu ce anotimp ai păstra pentru totdeauna?
Elena s-a oprit din frământat aluatul. Dincolo de geam, nucul bătrân își scutura frunzele peste curtea aproape goală.
— Altădată aș fi spus vara, — a răspuns ea. — Acum nu mai știu.
Nepoata ei, Mara, venise în vizită împreună cu părinții. Era prima dată după aproape un an când toată familia stătea la aceeași masă.
Fiica Elenei, Cristina, locuia la București și lucra într-o clinică privată. Era mereu grăbită. Când mama o suna, răspundea în șoaptă:
— Sunt cu un pacient. Te sun eu mai târziu.
Uneori suna. Alteori treceau săptămâni.
Elena nu o judeca. Își amintea cât de greu îi fusese Cristinei după divorț, cum crescuse singură un copil și muncea până noaptea. Totuși, în casa veche, fiecare zi devenea mai lungă decât cea de dinainte.
Soțul Elenei, Petru, murise cu cinci ani în urmă, chiar la începutul primăverii. Se întorsese de la piață cu ghiocei pentru ea, îi pusese pe masă și spusese:
— Vezi? Iarna nu câștigă niciodată.
Seara, inima lui s-a oprit.
De atunci, Elena nu mai suporta ghioceii.
În acea toamnă hotărâse să vândă casa și să se mute într-un cămin pentru seniori din Brașov. Nu pentru că nu mai putea trăi singură, ci pentru că nu mai voia să moară singură și să fie găsită după câteva zile de un vecin.
Contractul era pregătit. În geanta ei se afla un dosar albastru cu toate actele.
La masă, Cristina vorbea despre trafic, rate și un nou medic venit la clinică. Nu observase cutiile așezate în hol.
Mara le-a văzut prima.
— Bunico, de ce sunt împachetate cărțile bunicului?
Cristina a amuțit.
Elena și-a șters mâinile pe șorț.
— Pentru că mă mut.
— Unde? — a întrebat fiica ei.
— La Brașov. Într-un centru pentru oameni de vârsta mea.
Cristina a izbucnit:
— Mamă, cum ai putut să iei o asemenea decizie fără să-mi spui?
Elena a privit-o liniștit.
— Ți-am spus în iunie că mi-e greu. Mi-ai răspuns că vorbim după concediu. În august ți-am spus că am căzut în curte. Mi-ai trimis un mesaj cu „Ai grijă de tine”. Luna trecută te-am rugat să vii măcar pentru o zi.
Cristina și-a coborât ochii.
— N-am înțeles că era atât de grav.
— Pentru că nu ai avut timp să întrebi.
Mara a început să plângă. S-a ridicat și și-a strâns bunica în brațe.
— Nu vreau să pleci.
— Nu plec din viața voastră, puiule. Doar nu mai pot locui într-o casă plină de oameni care nu mai sunt aici.
În acea noapte, Cristina nu s-a întors la hotel. A dormit în camera copilăriei ei, sub aceeași pătură cusută de bunica. A auzit podeaua scârțâind, vântul lovind obloanele și pașii mamei prin bucătărie.
Pentru prima dată, a înțeles câtă tăcere suportase Elena.
Dimineața, Cristina a deschis dosarul cu actele.
— Nu te voi opri să te muți, dacă asta îți dorești. Dar nu vreau să mai fii singură.
Și-a schimbat programul. A început să vină în fiecare a doua duminică. Mara o suna pe bunică seara, iar în decembrie au împodobit împreună noul apartament din Brașov.
În martie, Mara a apărut la ușă cu un buchet mic de ghiocei.
Elena a încremenit.
— Știu că te întristează, — a spus fata. — Dar poate că bunicul nu ți-i aducea ca să-ți amintești de ziua în care a plecat. Poate voia să-ți amintești ce ți-a spus.
Elena a luat florile cu mâinile tremurânde.
„Iarna nu câștigă niciodată.”
Atunci a știut ce anotimp ar alege.
— Primăvara, — a șoptit ea. — Aș alege primăvara. Pentru că uneori inima înflorește din nou chiar și după cea mai lungă iarnă.
