Elena a găsit buchetul de crizanteme pe banca din fața casei, într-o dimineață rece de octombrie.
Nu era niciun bilețel. Nici nu avea nevoie. Numai soțul ei, Mircea, știa că florile galbene îi aminteau de ziua în care se cunoscuseră la târgul din Brașov.
De două luni, Mircea locuia la sora lui.
Plecase după o ceartă care începuse de la o nimica toată și se terminase cu vorbe adunate în patruzeci de ani de căsnicie.
Elena îi reproșase că nu fusese niciodată alături de ea când avusese nevoie. Mircea îi spusese că nimic din ceea ce făcea nu era suficient.
A doua zi își pusese câteva cămăși într-o valiză și plecase.
La început, Elena fusese convinsă că se va întoarce în câteva zile. Apoi trecuseră săptămânile. Casa devenise atât de liniștită, încât auzea ceasul din bucătărie chiar și din dormitor.
În acea dimineață, lângă flori se afla o cheie veche. Cheia de la prima lor garsonieră, pe care Mircea o păstrase toți acești ani.
Elena a luat telefonul, dar s-a oprit înainte să formeze numărul. Orgoliul îi spunea să aștepte. Inima îi spunea că au așteptat deja prea mult.
S-a îmbrăcat și a mers până la cafeneaua unde Mircea obișnuia să-și bea cafeaua. L-a găsit singur, lângă fereastră.
Când a văzut-o, bărbatul s-a ridicat atât de repede, încât aproape a răsturnat masa.
— Florile au fost de la tine?
— Da.
— De ce n-ai venit tu?
Mircea și-a plecat privirea.
— Mi-a fost teamă că nu-mi vei deschide.
Elena s-a așezat în fața lui.
— Iar mie mi-a fost teamă că nu mai vrei să te întorci.
Pentru prima dată după multe săptămâni, au vorbit fără să se acuze. Mircea a recunoscut că se simțise inutil după pensionare. Elena i-a mărturisit că se temea de bătrânețe și de singurătate, dar își ascunsese frica sub reproșuri.
— Ne întoarcem acasă? a întrebat ea.
— Împreună?
— Altfel nu mai are rost.
În acea zi, nimeni n-a știut cine făcuse cu adevărat primul pas. Mircea lăsase florile. Elena venise să-l caute.
Poate că iubirea adevărată începe din nou atunci când doi oameni renunță să mai numere cine a greșit mai mult.