Eu sunt Andrei Mocanu, am patruzeci și unu de ani și repar frigidere și aparate de climatizare într-un atelier de pe strada Toamnei din Pitești, lângă fabrica de componente auto. Atelierul a fost al tatălui meu, Gheorghe, treizeci și doi de ani. Eu l-am primit pe hârtie abia după ce el s-a stins, acum trei ani, în martie, la Spitalul Județean. Cu soacra mea, Verginica, lucrurile n-au fost niciodată simple, dar nici n-am crezut vreodată că o să ajungem aici — ea să-mi scoată numele din actele firmei, cu mine lucrând în continuare în hală, fără să știu.
Las pe masă banii pentru factura la curent, de față cu toți ucenicii, ca să nu zică nimeni că ascund ceva. Așa am învățat de la tata: hârtia vorbește, nu gura. Numai că hârtia, în ultimele luni, a început să vorbească împotriva mea.
Soția mea, Oana, e fiica Verginicăi. Ne-am căsătorit la nouăsprezece ani, acum avem doi copii, Matei de doisprezece ani și Ilinca de nouă. Când tata a murit, Verginica s-a instalat la noi cu geamantanul „doar pentru o săptămână”, și săptămâna aia a durat trei ani. Avea cincizeci și opt de ani, pensie mică de la fabrica de confecții, și o părere foarte clară despre cum trebuie condusă o afacere pe care n-a văzut-o niciodată din interior.
Îmi aduc aminte exact ziua în care am simțit prima fisură. Era o seară de octombrie, ploua mărunt, și stăteam la masă cu toți — eu, Oana, copiii, Verginica — mâncând o tocăniță. Verginica a pus furculița jos și a zis, fără nicio introducere: „Atelierul ăsta ar trebui trecut pe nume de familie, nu pe un singur om. Ce se întâmplă dacă pățești ceva?” Am râs, am crezut că e o glumă proastă de doliu. N-a fost.
Lucram cu ucenicul meu, Costel, un băiat de douăzeci și trei de ani din Bascov, și cu un electrician angajat part-time, domnul Petrache, care venea de trei ori pe săptămână. Verginica trecea pe la atelier din ce în ce mai des, aducea cafea, întreba de facturi, nota lucruri într-un carnețel verde pe care îl ținea strâns la piept. Nu m-am supărat — am crezut că vrea doar să se simtă utilă, după ce a rămas văduvă și fără treabă.
Abia în februarie am aflat ce scria în carnețelul ăla.
M-a sunat contabila, doamna Ivona, de la firma de contabilitate din centru, pe strada Exercițiu, și m-a întrebat dacă am semnat eu actul de cesiune de părți sociale. Am zis: care act. Mi-a trimis pe mail. Semnătura de pe hârtie nu era a mea — era imitată, grosolan, cu o buclă greșită pe „A” de la Andrei, dar suficient cât să treacă printr-un notar grăbit din Topoloveni, unde nu mă cunoștea nimeni. Firma trecea cincizeci la sută din atelier pe numele Verginicăi, cu efect retroactiv de la Anul Nou.
N-am spus nimic acasă în seara aia. Am mâncat cu Matei la masă, i-am verificat tema la matematică, am uitat telefonul pe calorifer încărcându-se și m-am dus în hală, la ora unsprezece noaptea, cu lanterna de pe cheile de atelier, și am scos din dulapul metalic dosarul cu actele originale ale firmei. Era gol pe jumătate. Lipseau certificatul constatator și o copie a actului constitutiv.
Pe Oana n-am vrut s-o implic imediat. Nu din lipsă de încredere, ci pentru că o știu — ar fi explodat în bucătărie, cu mama ei în casă, și copiii ar fi auzit totul prin perete. Am așteptat o seară de vineri, când Verginica s-a dus la biserica din Trivale pentru parastasul unei prietene, și i-am pus Oanei mailul de la doamna Ivona pe masă, lângă cana ei de ceai de tei.
A citit de două ori. Apoi a zis doar: „Mama n-ar face asta.” Eu n-am zis nimic, am lăsat hârtia să vorbească, cum mă învățase tata.
Verginica s-a întors acasă pe la nouă, cu o pungă de cozonac de la parastas, și a găsit-o pe Oana în capul mesei din bucătărie, cu laptopul deschis. Nu a negat nimic. A pus punga pe masă, s-a așezat, și a spus: „Am făcut-o pentru copii. Dacă ție ți se întâmplă ceva, Andrei, fiica mea rămâne pe drumuri cu doi minori și fără nimic pe hârtie. Așa, cel puțin jumătate e în familie, pe numele meu, și eu știu ce fac cu ea.”
Am întrebat-o direct cât a costat semnătura falsă și notarul din Topoloveni. A tăcut vreo zece secunde, apoi a zis o sumă: opt sute de lei, plătiți unui cunoscut de la liceul de unde a ieșit la pensie. Opt sute de lei pentru jumătate dintr-un atelier care, cu stocul de compresoare și utilajele din hală, valora peste o sută douăzeci de mii de lei.
Ilinca a intrat în bucătărie în pijama, cu Ursulețul ei fără un ochi, și a întrebat de ce e bunica supărată. Oana a dus-o înapoi la culcare fără un cuvânt, și liniștea aia, de pe scări, mi s-a părut mai grea decât orice ceartă.
Nu am strigat. Am stat toată noaptea pe bancheta din atelier, între frigiderele aduse la reparat, și am sunat-o pe sora mea, Mirela, care lucrează ca funcționar la Oficiul Registrului Comerțului din Argeș, dar la alt birou. Mi-a explicat procedura de contestare a actului fals: plângere penală pentru fals în actele publice, plus acțiune în instanță pentru anularea cesiunii, cu expertiză grafologică pe semnătură.
Dimineața, cu dosarul sub braț și cu Costel ca martor al faptului că actele originale fuseseră în dulap, m-am dus direct la Poliția Municipiului Pitești și am depus plângere. Nu împotriva Verginicăi ca persoană — împotriva faptei. Ofițerul de la ghișeu m-a întrebat dacă vreau să retrag sesizarea dacă familia „rezolvă pe cale amiabilă”. Am zis nu. Hârtia falsă rămâne hârtie falsă, chiar dacă o face bunica.
Procesul a durat cinci luni. Expertiza grafologică a confirmat clar falsul. Notarul din Topoloveni a primit o amendă și a rămas fără drept de practică timp de un an, pentru că nu verificase identitatea semnatarului. Actul de cesiune a fost anulat de instanță în iulie, și atelierul a revenit integral pe numele meu, așa cum era de la moartea tatei.
Verginica n-a mai locuit cu noi din martie. S-a mutat într-un apartament cu o cameră pe strada Depozitelor, pe care l-a plătit chiar ea din pensie și din banii pe care Oana a insistat să-i dea lunar, separat de atelier. Am lăsat-o să plece fără scandal — Oana a cărat cutiile în portbagajul Daciei Logan, eu am stat în atelier, cu Costel, montând un compresor nou la un frigider de supermarket.
Acum, Verginica vine o dată pe lună la noi, duminica, mănâncă friptură cu noi, se joacă în curte cu Ilinca la șotron, și niciodată, niciun cuvânt, despre atelier. Carnețelul verde nu mai există — l-am găsit în pubela din curtea blocului, rupt în două, și l-am lăsat exact așa, fără să-l scot. Pe dulapul metalic din hală am pus un lacăt nou, cu cod, pe care îl știu doar eu, Oana și Costel.
