Vecinii de bloc m-au poreclit "cumnatul cu Mercedesul". Așa mă strigau în șoaptă, pe scară, când credeau că nu-i aud. Eu știam. Întotdeauna am știut.
Mă chem Radu Bălan, am 47 de ani și locuiesc la etajul doi, în blocul din Strada Zorilor, cartierul Mănăștur. Clujean din tată-n fiu, taximetrist de aproape douăzeci de ani. Mercedesul acela nu era al meu de lux – era un E-class din 2009, cumpărat la mâna a treia, cu peste trei sute de mii de kilometri la bord, pe care-l spălam în fiecare duminică la spălătoria de pe lângă Iulius Mall, ca să țin aparențele că încă merge.
Cumnata mea, Simona, locuia la etajul trei, chiar peste mine. O vedeam aproape zilnic cum iese dimineața, aranjată, cu buchete de flori în mână – trandafiri, uneori crini, alteori doar niște garoafe luate de la tanti Veturia, florăreasa de la colțul blocului. Femeile de pe bancă, Lenuța, Didina și cu nașa Olimpia, o priveau cu ochi răi și gura strâmbă. "Iar se dă mare doamna", "iar pleacă la nu-știu-ce întâlnire", șopteau ele, de parcă viața cuiva era treaba lor.
Eu nu intram în vorbă cu bârfele astea. Eram ocupat cu altceva – cu furia mea.
Vedeți voi, eu eram soțul Ilenei. Ileana era sora Simonei, mama mea era moartă, soacra mea plecase la Timișoara la cealaltă fiică, și eu rămăsesem singur cu durerea mea și cu un sentiment care mă mânca pe dinăuntru de ani de zile: că nimeni nu are grijă de mine așa cum am eu grijă de taximetru, de rate, de facturi.
Ileana murise acum patru ani. Cancer la pancreas. Șase luni de spital, de perfuzii, de nopți în care îi țineam mâna și-i promiteam lucruri pe care nu le puteam ține. Și în toată perioada aia, Simona – sora ei – era mereu ocupată. Mereu "am o treabă", mereu "nu pot azi", mereu plecată undeva cu florile ei, cu parfumul ei, cu rochiile ei călcate. Eu credeam că Simona se vede cu vreun bărbat cât sora ei zăcea pe moarte. O credeam superficială, egoistă, o femeie care-și trăia viața frumoasă în timp ce a mea se prăbușea.
Nu i-am zis-o niciodată în față. Dar am purtat-o în mine ca o piatră. Patru ani de resentiment tăcut, de "bună ziua" scurte pe scară, de ochi care evitau ochii.
Într-o dimineață de august, căldura era sufocantă, benzina costase scump luna aia, chiria trebuia plătită până pe 15, și eu eram la limită cu nervii. O văd pe Simona cobornd scările cu un buchet de margarete, rochie bleumarin, pantofi cu toc, de parcă se ducea la vreun botez. Lenuța, de pe bancă, zice destul de tare ca să audă toată strada:
— Iar cu flori, Simona? Ia spune-ne și nouă cine-i norocosul.
Eu, care tocmai venisem de la o cursă și eram leoarcă de nervi și de căldură, am scăpat ce aveam în mine de patru ani.
— Da, Simona, chiar mă întreb și eu. Unde erai când Ileana se stingea în spital? Pentru cine erai mereu „ocupată" atunci?
Simona s-a oprit. A rămas cu florile la piept și m-a privit – nu furioasă, ci cu ceva ce nu pot numi altfel decât oboseală veche, de om care duce o greutate singur de foarte mult timp.
— Radu, zise ea, cu vocea tremurând puțin. Mă duceam la mama.
— La mama ta? Care era sănătoasă și la Timișoara?
— Nu era la Timișoara pe vremea aia. Era la Cluj, la Centrul "Sfânta Maria" de pe lângă Hoia. Avea Alzheimer de doi ani deja. În ziua în care Ileana a murit, eu eram cu mama, care mă întrebase de trei ori în ora aia cine sunt. M-am dus de la mama direct la spital, și am ajuns cu zece minute prea târziu să-i mai apuc pe sora mea vie.
M-am simțit ca și cum cineva mi-a tras un scaun de sub mine.
— De ce nu mi-ai zis niciodată?
— Pentru că tu aveai durerea ta, zise ea. Și eu n-am vrut să-ți mai pun și pe-a mea în spate. Ileana știa. Mi-a zis să nu-ți zic, că ai destul de dus. A fost ultima ei rugăminte.
Lenuța și Didina tăceau. Olimpia își dusese mâna la gură.
Simona a continuat, cu vocea tot mai sigură, de parcă se descărcase ceva din ea odată ce a început să vorbească:
— Florile astea nu sunt pentru vreun bărbat, Radu. Sunt pentru mama. Mă duc la ea de patru ani, aproape în fiecare zi. Uneori mă recunoaște doar după parfum. În alte zile îmi spune „doamnă" și mă întreabă dacă am venit pentru vizită sau pentru control. Mă aranjez pentru ea, pentru că în zilele bune, când mă vede îmbrăcată frumos, își amintește de fetița pe care a crescut-o.
Am rămas mut pe trotuar, cu geanta de taximetrist pe umăr, simțind cum mi se strânge gâtul.
— De ce n-ai zis nimănui? am întrebat-o, mai mult mie decât ei.
— Pentru că durerea mea nu trebuia să fie spectacol de bloc, zise Simona simplu. Am dus-o singură. Așa cum tu ți-ai dus-o pe-a ta.
În seara aia, n-am mai dus taxiul la curse. Am stat în apartament, în fața dulapului cu lucrurile Ileanei, pe care nu le mai mișcasem de patru ani. Și am scos o cutie veche de pantofi în care ea își ținea scrisorile.
Era una scrisă cu două săptămâni înainte să moară, pe care nu mi-o dăduse niciodată – am găsit-o îndesată între două poze. Spunea: "Radule, dacă vezi vreodată că Simona e distantă sau ocupată, să nu crezi rău de ea. Mama noastră e bolnavă, și Simona o duce singură ca să nu te apese și pe tine. E cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc. Fii bun cu ea când eu nu mai sunt."
Am citit scrisoarea aia de trei ori, acolo, pe marginea patului în care murise soția mea.
A doua zi dimineață am bătut la ușa Simonei, la etajul trei. Avea ochii umflați, probabil nu dormise.
— Vino cu mine la mama, i-am zis. Vreau să văd și eu unde te duci de patru ani.
Centrul "Sfânta Maria" mirosea a dezinfectant și a cafea veche. Soacra mea, pe care n-o văzusem de aproape cinci ani, stătea la fereastră, uitându-se la o curte cu câțiva porumbei. Nu m-a recunoscut. M-a privit pe mine, apoi pe Simona, apoi florile din mâna ei.
— Ați venit amândoi azi, zise ea, zâmbind ca un copil. Ce frumos.
Simona i-a pus margaretele într-o vază veche, de plastic, de pe noptieră.
Am scos din buzunar telefonul și am deschis aplicația de bancă. Aveam economii puse de-o parte pentru un Mercedes mai nou, un vis prostesc de bărbat care voia să arate bine cu masina pe scara blocului. Nouă mii de lei. I-am dat Simonei codul de acces la un cont pe care l-am deschis chiar acolo, în holul centrului, cu telefonul în mână, și i-am transferat toată suma.
— Pentru cheltuielile de la centru, i-am zis. Din partea lui Ileana și a mea.
Simona a vrut să refuze. Nu am lăsat-o.
De atunci, duc și eu flori, o dată pe săptămână, miercurea, când n-am curse de dimineață. Lenuța, de pe bancă, mi-a lăsat acum două săptămâni o pungă cu mere la ușă, cu un bilet: "Pentru soacra dumneavoastră, dacă-i plac." Nu i-am zis că soacra mea nu mă recunoaște niciodată – dar mărul îl mâncă oricum, cu poftă, ca un copil.
