Am oglinda bunicii mele în dormitor, cea cu rama de lemn crăpată pe o margine, și de doi ani evit s-o privesc direct seara, când lumina de la veioza galbenă cade pe sticlă într-un fel anume. Pentru că atunci îmi apare chipul mamei, nu al meu. Ne semănăm atât de mult încât tata a plâns prima dată când m-a văzut așa, la lumina aceea, în bucătăria din Șelimbăr, cu un prosop pe umăr, exact cum stătea ea.
Mă cheamă Ioana, am patruzeci și unu de ani, predau matematică la un liceu din Sibiu, și de un an și trei luni nu mai am cui să-i spun că am obosit. Mama s-a numit Elena. A murit într-o joi, pe nouăsprezece, la Spitalul Județean, cu mine ținându-i mâna dreaptă și cu sora mea, Mirela, ținând-o pe cea stângă. Nu ne-a mai recunoscut în ultimele trei zile. Dar în ultima seară, cu o oră înainte, a deschis ochii și mi-a spus numele meu întreg, cu prenumele tatălui meu la mijloc, așa cum făcea doar când eram mică și greșeam ceva important. "Ioana Sorin a lu' Elena", a zis, și a zâmbit, și eu am crezut atunci, ca o proastă, că se întoarce.
Nu s-a mai întors.
De atunci duminicile sunt lungi la noi, în Sibiu. Piața Mare, unde o duceam cu scaunul cu rotile ultimele luni ca să mănânce o înghețată de la chioșcul de lângă Brukenthal, mi se pare acum un loc străin, deși trec prin ea de două ori pe zi, în drum spre liceu. Vânzătoarea de la chioșc, o femeie pe nume Cornelia, m-a oprit acum trei săptămâni și m-a întrebat unde e "doamna cu eșarfa albastră". N-am știut ce să-i răspund. I-am spus doar că nu mai vine. Ea a dat din umeri, nu știa, și mi-a pus în pungă încă o cornetă, pe gratis, "pentru drum". N-am mâncat-o. Am ținut-o în mână până s-a topit pe trotuar, lângă banca de sub tei, și abia atunci am plâns ca lumea, prima dată de la înmormântare.
Casa mamei e în continuare a mamei, deși pe hârtie, de la notarul Dobrescu de pe strada Nicolae Bălcescu, e acum a mea și a Mirelei, jumătate-jumătate, cotă-parte legală, conform certificatului de moștenitor nr. 214 din luna aprilie. Avem cheile amândouă. N-am schimbat nimic. Papucii ei stau tot lângă ușă, numărul treizeci și șapte, roz, cu o baretă ruptă pe care tot voia să o repare și n-a mai apucat. Televizorul e pe canalul pe care-l lăsase, un post cu seriale turcești pe care le ura cu voce tare și le urmărea oricum în fiecare seară. Calendarul din bucătărie e încă la luna în care a murit ea, pentru că niciuna dintre noi două n-a avut curaj să rupă fila.
Sora mea, Mirela, are patruzeci și cinci de ani și locuiește la Cisnădie, la douăzeci de minute cu mașina. E contabilă la o fabrică de mobilă. Ne certăm mult, de fapt, pentru lucruri mărunte — cine aduce flori la cimitirul din Calea Cisnădiei, cine plătește întreținerea la apartament, cine ia cutia cu fotografii vechi. Dar în fiecare an, pe nouăsprezece ale lunii, ne întâlnim fără să ne sunăm, la aceeași oră, la același mormânt, cu aceleași crizanteme albe, pentru că așa voia mama, fără garoafe, zicea că-i miros a spital.
Vinerea trecută am găsit un caiet de-al ei, ascuns sub o grămadă de fețe de masă brodate, în dulapul din hol. Un caiet dictando, cu coperta verde, pe jumătate scris cu cerneală albastră, pe jumătate cu pix negru, din ani diferiți, se vedea clar. Nu era jurnal. Erau liste. "Ce să-i spun Ioanei despre banii de pe cartea CEC." "Rețeta de cozonac cu nucă, pentru Mirela, că tot o arde." "Să nu uit să-i dau Ioanei verigheta bunicii, nu Mirelei, pentru că Mirela a pierdut deja un inel." Și la final, pe ultima pagină scrisă, din luna martie, cu mâna tremurândă: "Să nu se certe fetele mele după mine. Să stea de vorbă. Să-și spună ce simt, nu ce cred că trebuie să spună."
N-am citit asta cu voce tare Mirelei. I-am dus caietul acasă, la Cisnădie, sâmbătă dimineață, și i l-am pus pe masa din bucătărie, lângă ibricul ei de cafea, fără niciun cuvânt. A citit. A plâns. Prima dată am plâns împreună, nu una lângă alta tăcute la mormânt, ci chiar împreună, pe canapeaua ei cu tapițerie verde, cu câinele ei, un ciobănesc pe nume Rex, care ne lingea mâinile de parcă ar fi vrut să ajute și el cu ceva.
Am stat două ore acolo. Am vorbit despre bani — despre cartea CEC pe care mama o uitase cu patru mii opt sute de lei pe ea, sumă mică, dar despre care ne-am certat o lună întreagă pentru că niciuna n-a vrut să pară că se zgârcește, deși de fapt niciuna n-avea nevoie de banii ăia, ne durea doar ideea că trebuie împărțiți ca și cum mama ar fi devenit o marfă de inventariat. Am vorbit despre casă. Am decis, acolo, pe canapeaua aia verde, cu Rex sforăind între noi, ce vom face: casa rămâne pe numele amândurora, dar eu locuiesc în ea — eu sunt cea singură, divorțată de patru ani, cu fiul meu de șaptesprezece ani, Tudor, care are nevoie de liniște ca să termine liceul — iar Mirela primește în schimb cota ei din apartamentul pe care mama îl avea închiriat în Turnișor, cel din care veneau șase sute de euro pe lună. E un schimb corect. L-am scris pe o foaie, l-am semnat amândouă, și luni mergem la notarul Dobrescu să-l facem act, nu pentru că nu avem încredere una în alta, ci pentru că mama ne-a învățat că hârtiile clare țin familiile departe de resentimente mici care cresc în timp ca mucegaiul.
Duminică dimineața m-am dus singură la mormânt, fără Mirela, fără flori chiar, doar cu caietul verde în geantă. Am stat pe banca de lângă cruce, cea pe care tata o pusese din piatră de Deva, cu numele ei și cu doi ani: o mie nouă sute cincizeci și nouă — două mii douăzeci și cinci. Am deschis caietul la ultima pagină și am citit din nou, cu voce tare de data asta, de parcă ar fi putut să mă audă printre pietrele astea reci, printre teii de pe alee care-și pierduseră deja frunzele pentru toamnă.
I-am spus că fetele ei n-o să se certe. Că am semnat hârtia. Că Tudor o să doarmă în camera ei veche, cea cu fereastra spre curte, și că o să-i pun papucii roz cu baretă ruptă într-un sertar, nu la gunoi, pentru că unele lucruri nu se aruncă niciodată, doar se mută din drum.
Am plecat de la cimitir pe jos, prin Piața Mare, și m-am oprit la chioșcul Corneliei. Am luat două cornete de înghețată, una de vanilie, cum îi plăcea mamei, una de ciocolată, cum îmi place mie. Pe cea de vanilie am mâncat-o eu, lângă banca de sub tei, lent, ca să țină cât mai mult, uitându-mă la clopotnița bisericii evanghelice din spatele pieței, acolo unde bătea ora unsprezece exact cum bătea și acum douăzeci de ani, când mama mă ținea de mână și-mi spunea că Sibiul ăsta, cu toate colțurile lui, o să fie mereu acasă, indiferent unde o să ajung eu în viață.
