Radu Mărăcine a virat mașina de pe drumul județean pe un drum de pământ îngust și aproape imediat a început să regrete că a luat-o pe acolo. SUV-ul negru, cumpărat cu doar trei săptămâni în urmă, se legăna greu peste fiecare groapă, iar crengile tufișurilor de pe margine zgâriau caroseria. Praful se ridica în valuri prin geamul lăsat puțin în jos. Radu strângea volanul și înjura printre dinți.
„Unde m-am dus eu, la dracu', să caut casă de vacanță? Cine cumpără teren tocmai la Cotul Vadului, dincolo de Târgu Neamț?"
Agentul imobiliar jurase însă că afacerea era bună. Casă solidă, lângă apă, preț mult sub piață — pentru că proprietarul, chipurile, avea nevoie urgentă de bani. Radu îl întrebase atunci de ce atâta grabă, iar omul ridicase din umeri: „Habar n-am, zice că se mută. Cu actele stați liniștit, le-am verificat eu personal."
Drumul continua să fie groaznic, iar Radu îi înjura în gând și pe agent, și pe soția lui care insistase să aibă și ei, ca toată lumea, „un loc al lor la țară". Dar cum a ieșit mașina din pădure, s-a oprit singur din bombănit. În fața lui se deschidea o pajiște întinsă, scăldată în soarele de iunie. Dincolo de ea sclipea apa unui râu îngust, cu prundiș limpede pe mal. Iar aproape de malul apei, printre niște plopi bătrâni, se ridica o casă din bârne, cu acoperiș înalt. Lemnul se închisese la culoare cu vremea, dar se vedea limpede că avea grijă cineva de ea. Pridvorul părea reparat de curând, obloanele vopsite îngrijit, gardul drept, fără vreo scândură lipsă.
Radu a oprit lângă poartă, a coborât și s-a uitat în jur. Liniște aproape deplină. Doar apa clipocea pe un mic prag de pietriș, iar undeva departe mugea o vacă.
— Bună ziua! Este cineva acasă?
Ușa s-a deschis după câteva clipe. Pe prispă a apărut un bărbat scund, puțin adus de spate, cu chelie pronunțată. Purta o cămașă în carouri veche și niște blugi decolorați. Fața, arsă de soare și brăzdată de riduri fine, avea ceva ciudat de cunoscut. Radu s-a oprit brusc cu mâna întinsă pe jumătate, fără să apuce să dea buna ziua.
— Bună ziua, dumneavoastră sunteți domnul Radu? M-a sunat agentul.
Vocea era scăzută, puțin răgușită. Și felul în care omul își întorcea capul când vorbea, și cum răsucea cu degetele manșeta cămășii — toate păreau familiare. Radu l-a măsurat din priviri.
— Da. Dar dumneavoastră… scuzați-mă, cum vă numiți?
— Petrache. Petrache Buhoci. Sau, dacă vreți, Pretea, așa-mi ziceau odată.
Și abia atunci Radu și-a amintit. Pretea. Banca a doua de la geam. Au fost colegi de clasă din clasa a cincea până în a opta, la Liceul Teoretic din orașul lor de provincie, undeva la marginea de sud a Moldovei. Pe vremea aceea, Radu era Rădiță Mărăcine — un puști voinic, gălăgios, obișnuit să fie centrul atenției. Tatăl lui conducea firma de transport a comunei, așa că Rădiță avea mereu haine noi, bani de buzunar și un cerc de admiratori gata să râdă la orice glumă a lui.
Pretea Buhoci stătea mereu în banca a doua, aproape de perete. Slab, palid, purtând niște ochelari cu ramă de metal la care o balama era prinsă cu leucoplast. Mama lui făcea curat la aceeași școală, iar tatăl dispăruse undeva prin Italia, la muncă, și nu se mai întorsese niciodată. Hainele lui Pretea erau mereu cârpite, moștenite de la vreun văr mai mare. Și, pe deasupra tuturor, băiatul se bâlbâia — puțin, în zilele bune, dar rău de tot când se enerva sau i se punea o întrebare pe neașteptate în fața clasei.
Copiii pot fi cruzi, iar Rădiță Mărăcine fusese, la vremea aceea, cel mai crud dintre toți.
Radu simțea acum, stând în fața porții cu poarta veche de lemn, sângele urcându-i în obraji și palmele umezindu-i-se pe lângă corp. Și-a șters degetele de pantaloni, fără să vrea, de două ori. Își amintea totul dintr-odată, ca și cum ar fi deschis un sertar pe care crezuse că l-a încuiat pentru totdeauna cu treizeci de ani în urmă.
Îl striga „Pe-Pe-Petrache" în fața întregii clase, imitându-i bâlbâiala. Îi ascundea ghiozdanul în tomberonul din curtea școlii. Odată, chiar în ziua când sosise noul director, îi turnase apă în pantofi în timp ce Petrache era la baie, iar băiatul intrase apoi la ora de română cu șosetele ude, iar toată clasa râsese. Iar când Petrache, la un moment dat, încercase să se apere și îi spusese, bâlbâindu-se cumplit, să înceteze — Rădiță îl împinsese în perete atât de tare, încât ochelarii lui zburaseră și balamaua ruptă cu leucoplast se rupsese de tot.
— Petrache, spuse Radu, cu o voce ciudat de subțire pentru un bărbat de cincizeci și doi de ani. Nu te-am recunoscut. A trecut atâta timp.
— Da, treizeci de ani, a spus Petrache calm, fără nicio urmă de reproș în glas. Poftim, intrați, vă arăt casa.
Au trecut prin curte. Petrache vorbea rar, aproape fără urmă de bâlbâială — poate doar o mică ezitare pe unele cuvinte, de care Radu nici n-ar fi observat dacă nu-l cunoscuse pe vremuri. I-a arătat șura, fântâna nou-nouță cu apă limpede, livada cu vișini plantați „acum vreo cincisprezece ani, de mine, cu mâna mea". Casa era într-adevăr solidă: pereți groși din bârnă de stejar, sobă de teracotă refăcută, podele de lemn masiv, lăcuite.
— De ce vinzi? a întrebat Radu în cele din urmă, când s-au așezat pe pridvor, la o cană de must făcut în casă.
Petrache a tăcut o vreme, învârtind cana între palme.
— Fata mea e la Iași, la facultate de medicină. Are nevoie de bani pentru un an de studiu la Cluj, prin schimb de experiență, ceva ce ține mult la ea. Eu sunt singur aici de când mi-a murit nevasta, acum patru ani. Ce să fac cu o casă atât de mare, ca un moș bătrân?
— Și n-ai vrut să vinzi mai scump? Casa asta face de două ori mai mult decât cere agentul.
— Am nevoie de bani repede, nu de negocieri. Cine oferă primul preț bun, aceluia îi vând.
Radu a lăsat cana jos și l-a privit lung. Voia să spună ceva, o scuză, o explicație, un cuvânt care să șteargă treizeci de ani. Și-a frecat degetul mare de marginea cănii de lut, apăsat, de câteva ori, fără să-și dea seama. Orice ar fi spus i se părea ridicol de mic pe lângă ce făcuse.
— Petrache, eu… uite, îmi aduc aminte ce ți-am făcut la școală. Am fost un mizerabil.
Petrache l-a privit fără ranchiună, cu o liniște care era mai grea decât orice reproș.
— Ai fost un copil, Radu. Un copil prost și răsfățat, ce-i drept. Da' am trecut peste asta demult, n-am stat eu să port piatra asta treizeci de ani. N-am venit aici să-ți vând ranchiună, ci o casă.
Au continuat discuția despre acte, despre cadastru, despre suprafață — șapte mii de metri pătrați de teren cu tot cu fâneață și malul de râu. Prețul cerut era de patruzeci și cinci de mii de euro, cu vreo treizeci la sută mai puțin decât valoarea reală pentru zonă, așa cum aflase Radu mai târziu, verificând cu un evaluator din Piatra Neamț. Radu a semnat antecontractul chiar în acea după-amiază, la notarul din comuna vecină, și i-a lăsat lui Petrache un avans de cinci mii de euro cash, din portofel.
Peste două săptămâni, când s-au întâlnit din nou pentru semnarea actului final, Radu a venit cu altceva în minte decât doar hârtiile.
— Petrache, am o rugăminte. Nu vreau să te jignesc, dar aș vrea să discutăm despre preț.
Petrache s-a încruntat ușor.
— Ai găsit vreo problemă cu actele?
— Nu, actele sunt curate. Vreau să-ți plătesc prețul real al casei, nu cât ai cerut tu. Am vorbit cu un evaluator: casa cu terenul fac cel puțin șaizeci și cinci de mii de euro. O să-ți dau diferența, douăzeci de mii, în plus față de ce am stabilit.
— Nu am nevoie de mila ta, Radu, a spus Petrache, tăios pentru prima oară.
— Nu e milă. E o datorie. Am treizeci de ani pe care nu pot să i-i plătesc fetei tale acum, dar pot să-i plătesc anul la Cluj. Ia banii ăștia ca preț corect pentru casa ta, nu ca pomană de la mine. Dacă vrei, semnăm un act separat, ca împrumut, și mi-l dai înapoi când vrei tu — peste zece ani, peste douăzeci, nu contează.
Petrache a tăcut multă vreme, uitându-se la râu, la locul unde, cu treizeci și cinci de ani în urmă, venea singur să plângă după ce Radu și gașca lui îl umiliseră iar la ora de sport. A dat din umeri, nu din cap, și a spus:
— Nu vreau act de împrumut. Ia-o ca preț corect, cum ai zis. Da' cu o condiție.
— Care?
— Vara, când vii pe-aici, s-o aduci și pe fata ta cea mică. Am o vecină, fetița ei e la Iași acum, s-au împrietenit cu-a mea. Atât. Nu-i musai s-o știe ea ce-a fost, dar să vină.
Radu a plătit șaizeci și cinci de mii de euro pentru casa de la Cotul Vadului, a semnat toate hârtiile la notar chiar în ziua aceea, iar în septembrie, când fiica lui Petrache a plecat la Cluj pentru anul ei de schimb, banii erau deja pe cardul ei.
*
Acum, la sfârșit de august, pe pridvorul de la Cotul Vadului miroase a miere și a fum de la grătarul stins de-o oră. Nevasta lui Radu strânge cearșafurile de pe sârmă, iar fetița cea mică aleargă pe malul apei cu vecina din Iași după ea, amândouă cu picioarele goale ude de prundiș. Petrache a adus, ca de fiecare dată în ultima seară, un borcan de miere și o pungă cu pește afumat, pe care le-a pus pe masă fără să spună nimic despre ele.
Radu scoate din buzunarul de la piept un plic și îl lasă pe masă, lângă borcanul de miere.
— Pentru fântână, zice el. Sau pentru ce mai trebuie.
Petrache se uită o clipă la plic, apoi îl ia și-l bagă în buzunarul de la cămașă, fără să-l numere.
— Bine, spune. Drum bun mâine.
Se aude apa pe prundiș și râsul fetelor de pe mal.
