Umilința de la balul Carpatex
În seara aceea, Sibiul mirosea a ploaie și a tei ofilit, iar eu, Ilinca Roșca, stăteam în fața oglinzii din dormitor cu o rochie bleumarin pe umeri, cumpărată acum trei ani, înainte să devin doamna Bălan.
Jos, în holul vilei de pe strada Mitropoliei, soțul meu, Tudor Bălan, director general la grupul Carpatex, își aranja manșetele cămășii albe scrobite. Mă auzise coborând scara, dar nu ridicase privirea.
— Nu are rost să vii. Merg cu Diana în seara asta.
Am rămas cu mâna pe balustradă, cu unghiile înfipte în lemnul lustruit. Trei ani de căsnicie și niciodată nu-i cerusem un leu în plus, niciodată nu-i spusesem cine e de fapt tatăl meu. Credeam că modestia mea avea să conteze la un moment dat. Greșeam.
Diana Petrescu a apărut din sufragerie în rochie crem, cu un colier de safire la gât, agățându-se de brațul lui de parcă locul acela îi aparținea de ani buni. M-a măsurat din cap până în picioare.
— A, deci tu ești soția. Acum înțeleg de ce nu te scoate nicăieri.
Tudor n-a scos o vorbă în apărarea mea.
— Balul Carpatex de anul acesta e prea important, Ilinca. Vin miniștri, investitori străini, oameni serioși. Cu rochia asta ai strica seara lui Tudor. Mai bine rămâi acasă.
L-am privit pe soțul meu, așteptând un cuvânt, măcar unul. El și-a luat cheile de la Audi din bol și i-a oferit brațul Dianei fără să se uite înapoi.
Am rămas în hol până s-a stins zgomotul motorului pe stradă. Numai atunci a venit spre mine Vasilica, femeia care ne gospodărea casa de opt ani, cu o cratiță de ciorbă în mână.
— Doamnă Ilinca, vă aduc ceva de mâncare?
Am dat din umeri și am urcat înapoi în cameră. M-am așezat pe marginea patului, cu palmele reci vârâte sub genunchi, ca atunci când eram mică și mă certa tata. Prin fereastră se vedea, undeva spre centrul vechi, luminile de la Hotel Imperial, unde tocmai începea balul. Telefonul a vibrat pe noptieră. Diana îmi trimisese un mesaj — îi cerusem chiar eu numărul ei, cu câteva luni în urmă, într-o seară în care mă prefăcusem că vreau să discutăm ca femei „civilizate", și de-atunci regretasem gestul de fiecare dată când îmi scria.
Îmi trimisese o poză din mașină, cu profilul lui Tudor reflectat în geam. Dedesubt scrisese un singur rând:
„Diseară e numai al meu. Distracție plăcută cu așteptatul."
Am pus telefonul jos, pe măsuța de toaletă, și am deschis sertarul de sus, unde ținea de trei ani, neatinsă, o cutiuță de catifea bordo. Înăuntru era o cartelă SIM pe care-mi promisesem să n-o mai folosesc niciodată. Am scos telefonul vechi din fundul dulapului, l-am pornit — mi-a luat două încercări să nimeresc codul PIN, cu degetele astea care nu voiau să stea locului — și am introdus cartela. Un singur contact a apărut pe ecran: „Tata."
A sunat de trei ori. Am vrut să închid la al patrulea ton, dar atunci o voce gravă, pe care n-o mai auzisem de trei ani, a răspuns cu o urmă de neîncredere în glas.
— Ilinca? Tu ești?
N-am reușit să spun nimic o clipă. Mi-a ieșit doar un „da" mic, ca un icnet.
Tatăl meu, Andrei Roșca, om cu afaceri în construcții și energie de la Cluj până la Constanța, a tăcut câteva secunde lungi, apoi a spus, cu vocea puțin schimbată:
— Spune-mi unde ești și ce s-a întâmplat. Vin chiar acum.
Când am închis telefonul, am rămas cu el în poală, apăsând cu degetul mare pe colțul carcasei, un gest pe care-l repetam de fiecare dată când eram încordată. Cu trei ani în urmă plecasem din casa tatălui meu, convinsă că dragostea lui Tudor valora mai mult decât numele familiei mele. Tata mă avertizase atunci: dacă aleg calea asta, să nu mă mai întorc plângând. N-am ascultat. Nu i-am mai vorbit trei ani, din mândrie, nu din supărare — voiam să dovedesc că pot să fiu doar „doamna Bălan", nu fiica lui Andrei Roșca. Abia acum înțelegeam cât de scump plătisem dovada asta.
Telefonul a vibrat din nou. Alt mesaj de la Diana, de data asta un video din sala de bal, cu candelabre de cristal deasupra invitaților și cu Tudor discutând sigur pe el cu niște oameni de afaceri din Austria. Diana îi aranja nodul de la cravată, apoi s-a uitat direct în cameră.
— Ai pierdut, a spus ea fără sunet, doar din buze, ca și cum ar fi vrut să fie sigură că înțeleg exact cuvintele.
Am pus telefonul pe pat și mi-am dus mâna la inelarul stâng, unde se mai vedea urma inelului de logodnă pe care Tudor mă rugase să-l dau jos cu trei zile în urmă, spunând că „nu mai era potrivit pentru imaginea lui." În ziua următoare văzusem un diamant enorm strălucind pe degetul Dianei.
Cineva a bătut la ușă.
— Doamnă, a spus Vasilica, e un domn jos care zice că a venit pentru dumneavoastră. A ajuns cu o Mercedes S-Class neagră, cu șofer.
Tata a intrat în casă îmbrăcat în negru, cu paltonul încă umed de afară, și primul lui gest a fost să mă îmbrățișeze, nu să întrebe nimic. Mirosea a ploaie și a țigară stinsă, exact ca acum trei ani, când mă lua de la facultate. Abia după aceea a scos telefonul și a sunat pe cineva.
— Trimite-mi acum tot ce avem despre Carpatex. Tot. Am nevoie de dosarul ăla pe masă în mai puțin de o oră.
M-a privit apoi lung, ca și cum ar fi cântărit ceva.
— Ilinca, câte acțiuni are Bălan ăsta la Carpatex? Cât deține el, mai exact?
N-am știut ce să răspund — nu discutasem niciodată cu Tudor despre asta, îmi spusese doar că „firma e a lui" și atât. Tata a clătinat din cap, aproape pentru sine, și a mai făcut un telefon, de data asta mai scurt, cerând cuiva să verifice imediat registrul acționarilor Carpatex după numele complet al lui Tudor Bălan.
Douăzeci de minute mai târziu, în bucătărie, cu dosarul întins pe fața de masă în carouri a Vasilicăi, tata mi-a arătat cu degetul un rând dintr-un tabel.
— Fondul meu, Vega Capital, a intrat în Carpatex acum opt ani, prin trei societăți interpuse, ca simplu investitor financiar. Nu m-a interesat niciodată cine conduce compania, atâta timp cât cifrele ieșeau. Numele meu nu apare nicăieri direct — pentru asta plătesc juriști. Tu te-ai măritat cu directorul general al unei firme în care eu am treizeci și opt la sută, și niciunul din noi n-a știut de celălalt trei ani. Așa arată, câteodată, o afacere bine ascunsă.
— L-ai lăsat să te umilească trei ani și n-ai spus nimic, a zis apoi, cu palma pe dosar. De ce, Ilinca?
Am tras de un fir din marginea feței de masă, l-am răsucit pe deget.
— Voiam să știu dacă m-ar fi iubit fără nimic din toate astea. Fără numele tău. Fără banii tăi.
— Acum știi răspunsul.
A deschis din nou dosarul, l-a răsfoit până la un raport prins cu o agrafă ruginită.
— Auditorul ăsta mi-a bătut la ușă acum trei săptămâni. A găsit contracte de consultanță plătite unor firme-fantomă, comisioane umflate, sponsorizări către evenimente care n-au existat niciodată. Voiam să mai verific o dată totul înainte să vin la tine — nu voiam să te acuz degeaba de omul cu care trăiești. Aseară mi-ai dat motivul să nu mai aștept.
A doua zi dimineață, la ora nouă fix, consiliul director al Carpatex s-a întrunit de urgență în sediul din centrul Sibiului. Avocatul familiei lucrase toată noaptea la notificare; am văzut lumina de sub ușa biroului lui aprinsă când am plecat de-acasă, la șase. Am mers și eu, pentru prima dată de când mă măritasem, în sala aceea cu pereți de sticlă de la etajul opt.
Tudor a intrat grăbit, cu cravata strâmbă și cu telefonul lipit de ureche, și s-a oprit brusc când m-a văzut așezată lângă tatăl meu, la capătul mesei.
— Ce… ce se întâmplă aici?
Andrei Roșca s-a ridicat și i-a întins mâna.
— Domnule Bălan. Cred că nu ne-am cunoscut niciodată cum trebuie. Sunt Andrei Roșca, acționar Carpatex prin fondul Vega Capital. Și tatăl Ilincăi.
Tudor n-a luat mâna întinsă. I-au căzut umerii, ca și cum cineva i-ar fi scos aerul din piept. Diana, care intrase după el cu o cafea în pahar de carton, s-a oprit în ușă și n-a mai făcut niciun pas.
Avocatul a citit hotărârea rar, apăsat, ca să nu-i scape nimănui vreun cuvânt: pe baza raportului de audit care documenta deturnarea de fonduri și încălcarea obligațiilor directorului general, consiliul avea temei să-l revoce din funcție cu efect imediat. Cineva de la masă a pus pe tabletă un clip cu scena de aseară de la Hotel Imperial, ajuns deja pe rețele — l-a lăsat să ruleze fără sonor câteva secunde, apoi l-a închis.
— Nu poți face asta, a spus Tudor. Vocea îi ieșea sacadat. Am construit compania asta cu mâinile mele.
— Ai construit-o cu banii socrului tău, i-a răspuns tata, pe un ton egal, și ai furat din ea cât ai putut de mult.
Am scos din geantă documentul semnat cu o oră înainte, la biroul notarial deschis special dis-de-dimineață.
— Douăzeci la sută din acțiuni sunt acum ale mele, am spus. Tata mi le-a transferat azi-dimineață. Și am și dreptul lui de vot pentru ședința asta.
Tudor a citit hârtia de două ori, mișcând buzele fără sunet la a doua citire, apoi s-a uitat la mine.
— Ilinca. Putem vorbi. Doar noi doi.
— Am vorbit destul aseară, la ușă, i-am răspuns. Ai avut trei ani să-mi spui un cuvânt bun de față cu altcineva. N-ai făcut-o niciodată.
Votul l-a suspendat din funcție chiar în ședința aceea, urmând ca postul de director general să fie preluat interimar de directorul financiar. Diana a pus paharul de cafea pe masă, cu o mișcare bruscă, și a ieșit din sală fără să mai aștepte liftul; i-am auzit tocurile pe scări, tot mai stinse, opt etaje.
N-am cerut divorțul din răzbunare. L-am cerut a doua zi, la biroul avocatei mele, Roxana Lupu, cu actele de partaj deja pregătite: casa de pe strada Mitropoliei rămânea a mea, cumpărată inițial cu banii moșteniți de la bunica, iar din acțiunile pe care le primisem am păstrat doar cele care-mi reveneau de drept, restul redistribuindu-le către fondul tatălui meu.
Peste trei luni, Tudor mi-a trimis un ultim mesaj: îmi cerea o întâlnire, spunea că regretă. Nu i-am mai răspuns. Am ieșit în curtea din spate, unde Vasilica întindea rufe la uscat lângă gardul viu, am pus telefonul pe masa de piatră și am turnat cafeaua rămasă în ceașcă direct în ghiveciul cu mușcate, fără să mă mai gândesc de două ori.
