Nu e zi în care să nu mă gândesc la tine, mamă. Și, ciudat, în loc să se mai domolească, dorul ăsta parcă se îngroașă de la o lună la alta, ca zăpada aia care nu se mai topea în martie pe strada Rovinari din Deva, unde ai copilărit tu.
Îmi spuneau toți că timpul vindecă. Poate că te învață doar să trăiești cu rana deschisă, nu s-o închidă. Golul rămâne. S-a mutat cu mine în bucătărie, în mașină, la birou — a devenit o chirie pe care o plătesc în fiecare dimineață.
Cel mai tare te simt în lucrurile mărunte. Dimineața, când pun ibricul pe foc și torn cafeaua în ceașca aia ciobită cu maci, pe care n-am aruncat-o din septembrie, de un an și trei luni. Sau când la radio se prinde melodia aia a Andei Călugăreanu pe care o fredonai la vase, și pentru o secundă întorc capul spre ușa bucătăriei, de parcă ai fi acolo cu mânecile suflecate.
Apoi realitatea își face loc înapoi. Îmi amintesc că nu te mai pot suna la 19:40, cum făceam în fiecare seară de vineri. Nu-ți mai pot povesti ce mi-a zis șefa la firmă, nu mai aud cum îmi spuneai "Danel" — așa, cu accentul ăla pe ultima silabă, cum nu-mi zicea nimeni altcineva.
Sunt zile în care durerea rămâne cu mine mai mult decât aș vrea să recunosc. Pentru că dorul de tine nu mai e un sentiment care apare din când în când. A devenit felul meu de-a fi. E cu mine în orice anotimp, în zilele mari și-n cele complet obișnuite. În locurile pe care le umpleai tu cândva și-n care azi a rămas doar liniște — apartamentul din Deva stă cu obloanele trase de când s-a dus chiriașul, plantele de pe balcon s-au uscat, nici n-am avut curaj să le arunc ghivecele.
Lumea merge înainte. Vecina de la trei continuă să bată covoare joia, factura de întreținere vine la fel, anotimpurile se schimbă unul după altul. Și totuși o parte din mine a rămas lângă tine. Iubindu-te încă. Amintindu-mi încă. Dorindu-mi încă, undeva adânc, un singur lucru — să mai fii aici.
Dar am înțeles, în cele din urmă, că a ține locul acela închis, ca pe un muzeu al tău, nu te aduce mai aproape. Doar mă ține pe mine blocată.
Azi-dimineață am sunat-o pe doamna Cristea, agenta imobiliară de pe strada Depozitelor, cu care vorbisem de trei ori și tot amânasem. I-am spus să scoată apartamentul din Deva la vânzare — cele două camere de pe strada Rovinari, patruzeci și doi de metri pătrați, unde mi-ai cântat la ureche când n-aveam decât câțiva ani. Am stabilit prețul, o sută zece mii de euro, cât ne-a spus evaluatorul de la bancă.
Am luat cutia cu acte din dulapul din hol — cea cu elastic roșu, cu titlul de proprietate, cartea funciară, chitanțele de întreținere pe care le păstrai cu atâta grijă — și le-am pus pe masa din bucătărie, lângă ceașca cu maci. Le-am fotocopiat la copy-shopul de lângă farmacie, le-am dus la notarul Bălănescu de pe bulevardul Decebal, și am semnat împuternicirea pentru doamna Cristea.
Banii, când vor veni, i-am hotărât deja unde merg: jumătate pentru fondul de studii al Ilincăi, nepoata ta, care intră anul viitor la Facultatea de Medicină din Cluj, iar cealaltă jumătate pentru operația la genunchi a tatei, cea pe care o tot amâna din lipsă de bani.
N-o să mai stau să păzesc un apartament gol, mamă. O să las alte mâini să-l umple de viață, așa cum l-ai umplut tu odată. Iar tu rămâi acolo unde te-am pus cu adevărat — nu între patru pereți cu obloanele trase, ci în cafeaua de dimineață, în melodia aia de la radio, în felul în care încă îmi spun, fără să vreau, "Danel" când sunt singură-n bucătărie.
