Emanuel avea o frizerie mică lângă piața din Craiova, pe strada Zorilor, cu un aparat de cafea stricat de trei ani și o vitrină pe care scria „Tuns clasic — 35 lei". Vineri seara, când se golea salonul și rămânea doar mirosul de spumă de ras și tutun, îi plăcea să bea o bere cu vecinul lui, Costel, care preda matematică la Liceul Teoretic din centru.
— Costele, io nu pricep una, zise Emanuel, ștergând un scaun cu prosopul. Tu ești profesor de douăzeci și doi de ani. De ce vă tot plângeți voi, dascălii, că sistemul se duce de râpă? Eu unul cred că voi aveți program scurt, vacanțe, ce mama naibii mai vreți.
Costel puse sticla pe masă și se uită lung la aparatul acela stricat de cafea.
— Bine. Hai să facem un joc. Imaginează-ți că mâine dimineață, înainte să tunzi pe cineva, trebuie să scrii un proiect de trei pagini: obiective, competențe, metodă de lucru. Pentru fiecare freză separat. Pentru fiecare foarfecă.
— Păi de ce, mă, dacă știu deja ce fac?
— Nu contează. Așa e regula. Și mai trebuie să justifici de ce ai folosit șampon de la firma X și nu de la firma Y, ce balsam ai pus, câte minute a stat clientul cu masca pe cap. Salariul tău nu mai depinde de cât de bine îl tunzi pe omul din scaun, ci de câte cursuri de perfecționare ai făcut — gen „Tunsoarea bărbătească în context postmodern" — și de câte poze cu „înainte și după" ai postat pe pagina de Facebook a salonului.
Emanuel râse, dar Costel continuă, fără să ridice tonul:
— Din când în când vine o comisie de la minister, neanunțată, să verifice dacă respecți „standardul de calitate în frizerie". Și, la un moment dat, vine un ordin de sus prin care foarfecele cu vârf ascuțit se interzic — prea periculoase, zice cineva care n-a ținut o foarfecă în mână de la Revoluție încoace. Tu trebuie să tunzi mai departe, dar cu unelte boante.
— Păi cum să tund omu' cu foarfeca boantă?
— Nu-i treaba ta cum. Treaba ta e să dai explicații de ce clienții tăi — și vecinii lor — și-au plătit sau nu întreținerea la bloc. Din când în când trebuie să te duci pe la ei acasă, să vezi cum le mai crește părul, dacă au nevoie de consiliere psihologică fiindcă traversează un divorț sau li s-a stricat mașina. Și de două-trei ori pe lună ești „chemat voluntar, dar obligatoriu" să dai cu var la bordurile din fața primăriei.
Emanuel puse prosopul pe umăr și se opri din mișcare.
— Bă, Costele, da' io când mai tund, dacă fac toate astea?
Costel a zâmbit, a luat o gură din bere și n-a mai zis nimic o vreme. Afară, pe strada Zorilor, un câine vagabond adormise lângă intrarea în frizerie, exact sub firma cu litere arse de soare. La televizorul din colț, fără sonor, rula un jurnal despre prețul la gaze.
— Vezi? răspunse în cele din urmă Costel. Ăsta-i răspunsul la întrebarea ta de mai devreme.
Emanuel n-a mai zis nimic atunci. A închis frizeria, a stins lumina de deasupra oglinzii și s-au dus amândoi acasă, fiecare pe strada lui.
Dar întrebarea aia i-a rămas în cap toată săptămâna, ca un ciob de sticlă înfipt undeva unde nu poți ajunge cu mâna.
Marți, când Costel a venit din nou pe la frizerie, de data asta ca și client, cu chitanța de salariu în buzunar — trei mii opt sute de lei pentru douăzeci și doi de ani de catedră, cu tot cu gradul didactic I — Emanuel l-a pus pe scaun și, în loc să înceapă direct cu foarfeca, a scos din sertar un carnețel vechi, de comenzi.
— Uite ce-am făcut, zise el. Am stat și-am calculat. Anu' trecut am avut o mie două sute de tunsori. Din alea, vreo optzeci au fost pe datorie, la oameni de pe stradă care n-aveau leafă la vremea aia. N-am cerut nimănui hârtii, n-am cerut aprobare de la nimeni. Mi-am făcut meseria și am avut grijă de ei cum am putut.
Costel s-a uitat la el prin oglindă, cu prosopul deja legat la gât.
— Și acu' ce vrei să faci cu asta?
— Vreau să scriu o scrisoare la Consiliul Local. Nu pentru mine — n-am eu nevoie. Pentru voi. Să vă scutească măcar de hârtiile alea inutile, dacă tot vă bat la cap cu restul. Am auzit că se strânge o comisie de părinți pe grupul de Facebook al liceului, împotriva reducerii orelor de sprijin.
Costel a tăcut o clipă, apoi a spus, mai mult pentru el:
— N-ai să schimbi nimic cu o scrisoare, Emanuel.
— Poate. Da' măcar am scris-o. Și dacă mai vine cineva să mă întrebe de ce se duce educația de râpă, am de-acum un răspuns mai bun decât „habar n-am".
A luat foarfeca, l-a tuns pe Costel exact cum îi plăcea, scurt la spate, lăsat puțin pe frunte, și n-a mai cerut niciun leu pentru tunsoare. Când Costel a vrut să plătească, Emanuel i-a împins mâna la o parte.
— Ăsta-i felul meu de-a scrie proiectul, zise el. Fără trei pagini, fără comisie. Doar o foarfecă bună și un om care știe de ce o ține în mână.
