Radu Barbu are treizeci și doi de ani și lucrează ca tehnician la stația de epurare din Dej. Nu e ecologist cu diplomă, nu e activist cu pagină de Facebook plină de urmăritori. E doar un om care, în februarie 2026, a trecut pe podul peste Someș și a văzut apa aproape neagră de la pungi de plastic și resturi de la o nuntă ținută pe malul din spate.
A stat acolo vreo zece minute, sprijinit de balustradă, uitându-se la un scaun de plastic rupt care se învârtea lent lângă mal. Apoi s-a dus acasă, a luat o pereche de cizme de cauciuc și o găleată, și a coborât la apă.
N-a spus nimănui. Nici măcar Mariei, iubita lui, care lucrează la o farmacie din centru și care în prima săptămână credea că se duce la pescuit.
— Radule, iar cu cizmele alea puturoase? Miroşi a mâl de la un kilometru.
— Curăț ceva, i-a zis el, fără să intre în detalii.
Prima lună a lucrat singur, în weekenduri, câte cinci-șase ore. A scos saci întregi de sticle PET, folii de la semințe, un frigider vechi aruncat de cineva de pe mal, o roată de bicicletă ruginită. Banii pentru saci de gunoi și mănuși groase îi lua din salariu — vreo trei sute de lei pe lună, uneori mai mult. Vecinii îl priveau ciudat. Unii credeau că are vreo pedeapsă de la primărie, muncă în folosul comunității.
În martie, s-a apucat de partea grea: gunoiul depus la biserica ortodoxă de lângă pod, unde credincioșii aruncau în apă lumânări topite, coroane vechi de flori, resturi de la parastase. Radu s-a dus la preotul paroh, părintele Ioan, și i-a propus ceva ce la început a sunat ciudat — să facă un compost separat pentru flori și coroane, în loc să ajungă în râu.
— Lumea crede că dacă dă apei, dă lui Dumnezeu, i-a spus preotul, ridicând din umeri. Greu de schimbat obiceiul ăsta.
Dar a fost de acord. Au pus un colț în spatele curții bisericii, cu un gard de sârmă și o tăbliță scrisă de mână: "Aici, nu în apă." Radu venea de trei ori pe săptămână, cu roaba, și transporta florile ofilite acolo.
Până în mai, apa Someșului, pe porțiunea aia de vreo opt sute de metri, arăta altfel. Se vedea fundul pietros. Copiii din cartier au început să se joace pe mal, câțiva pescari s-au întors cu undițele. Radu a cumpărat, cu banii strânși dintr-o campanie pe o platformă locală de finanțare — vreo mie două sute de lei adunați de la douăzeci și șapte de oameni — un pubelă mare, verde, cu capac, și a montat-o lângă bancă, aproape de pod, cu un afiș: "Gunoiul aici, nu în râu."
A durat unsprezece zile.
Într-o dimineață de sâmbătă, Radu a coborât cu cafeaua încă fierbinte în termos și a găsit pubela răsturnată, capacul rupt în două, iar în apă plutea deja o pungă neagră spartă, cu resturi de mâncare și sticle. Cineva o sfărâmase noaptea, probabil cu piciorul sau cu o bâtă, și aruncase tot conținutul înapoi de unde venise.
S-a așezat pe bancă și n-a mai băut cafeaua. A stat acolo până s-a răcit de tot.
Seara, Maria l-a găsit tot cu cizmele în picioare, în bucătărie, curățând noroi de pe podea fără să vorbească.
— Ce-a fost?
— Au spart pubela. Au aruncat totul înapoi.
— Și acum?
El n-a răspuns imediat. A pus cizmele lângă calorifer, s-a spălat pe mâini îndelung, cu săpunul acela verde de rufe pe care-l ținea special pentru mâl, și abia apoi a zis:
— Nu știu dacă mai are sens.
A doua zi dimineață n-a mai coborât la râu. Nici a treia zi. Maria l-a lăsat în pace, dar în a patra zi i-a pus pe masă un carnet vechi, cel pe care el nota cantitățile de gunoi scoase — kilograme, saci, date.
— Uite câte ai scris aici. Nu se șterge pentru că cineva a spart o pubelă.
Radu a răsfoit carnetul. Cifre, luni întregi, un progres pe care nimeni altcineva nu-l vedea așa clar ca el.
N-a mai pus o pubelă nouă lângă bancă — și-a dat seama că problema nu era lipsa unui coș, ci lipsa unei reguli cu consecințe. S-a dus la primăria din Dej și a depus o cerere oficială, cu poze, cu datele din carnet, cerând montarea unei camere de supraveghere la intrarea spre mal și instituirea unei amenzi pentru deversare ilegală în râu, conform legii apelor. A stat două ore la ghișeu, a completat trei formulare, a vorbit cu un funcționar care la început voia să-l trimită la altă instituție.
A durat șase săptămâni, dar în iulie 2026 primăria a montat camera și a afișat un panou cu amenda: opt sute de lei pentru aruncarea deșeurilor în apă, conform hotărârii de consiliu local numărul 47.
Radu a continuat să coboare la Someș, dar acum nu mai lucrează singur. Din carnetul lui s-a născut un grup de nouă oameni din cartier, care se rotesc sâmbăta. Coșul e tot spart uneori — nu s-a rezolvat totul dintr-o dată — dar de fiecare dată când se întâmplă, Radu scoate telefonul, cere imaginile de la camera primăriei și depune plângere.
Cu banii din prima amendă plătită de un localnic prins pe cameră, a cumpărat un al doilea pubelă. Pe eticheta lui, de data asta, nu mai stă doar un afiș scris de mână, ci un cod QR care duce direct la formularul de sesizare al primăriei.
