Aveam patruzeci și doi de ani când, în sfârșit, am încetat să mai verific telefonul din cinci în cinci minute.
Mă cheamă Beatrice, am o florărie în Tei, pe strada Maica Domnului, la două stații de tramvai de Piața Obor. Fratele meu Radu, mai mic cu șase ani, a preluat de la tata atelierul auto din Pantelimon — trei rampe, un canal de vizitare, un compresor care scârțâia ca un câine bătrân. Tata a trecut totul pe numele lui Radu, pentru că „băiatul trebuie să aibă o meserie în mână", iar mie mi-a lăsat un teren la Snagov, pe care oricum l-am vândut ca să deschid florăria.
Ne-am înțeles verbal — pentru că în familia noastră totul se rezolva verbal — că într-o zi vom împărți atelierul pe din două, fiindcă eu, timp de cincisprezece ani, l-am ajutat pe tata cu contabilitatea pe gratis, seara, după ce închideam florăria, cu calculatorul și dosarele întinse pe masa din bucătărie, lângă un pahar cu ceai de lămâie mereu răcit, pentru că uitam să-l termin.
Tata a murit în februarie, acum doi ani. Pneumonie, zece zile la Spitalul Colentina. În aceste zece zile, Radu a venit de trei ori. Eu am dormit pe un scaun pe hol, pentru că în salon nu mai era loc, și mâncam sandvișuri de la automat, fiindcă bufetul se închidea la ora șase.
După înmormântare, Radu mi-a spus că „deocamdată" lasă totul așa cum e, ca să „nu facă bătaie de cap cu actele", iar eu am fost de acord, pentru că eram în doliu și nu aveam putere pentru notar.
Am așteptat. Sunam o dată pe lună, apoi o dată la două luni. Mereu era ceva: sezonul, clienții, soția bolnavă, fiica la tabără, nu are timp, doar vede și ea cât e de copleșit. Îi inventam singură scuze, ca să nu mă cert cu el. Îi trimiteam mesaje de ziua lui, primeam răspuns după trei zile, într-un singur cuvânt: „mersi".
Anul trecut, de Crăciun, a venit la mine pentru o oră, a mâncat o ciorbă de burtă, a spus că trebuie să plece pentru că îl aștepta soacra, și a ieșit fără să guste cozonacul. Nu m-a întrebat cum merge florăria. Nu m-a întrebat dacă mă descurc singură de Revelion.
În martie m-am dus la notarul de pe strada Maica Domnului, același la care tata semnase testamentul, ca să văd cum stau lucrurile pe hârtie. Doamna notar, o femeie energică cu ochelari cu rame roșii, a deschis actul de proprietate și mi-a spus fără emoție: atelierul e de trei ani în întregime pe numele lui Radu, niciun act pe numele meu, niciun contract, niciun martor la acel „îl împărțim" spus verbal. Hârtia nu ține minte promisiunile făcute la mormânt.
Am ieșit în stradă, m-am așezat pe o bancă la stația de tramvai, acolo unde miroase mereu a castane coapte de la tonetă, și pentru prima oară de la moartea tatei n-am plâns de durere, ci de furie pe mine însămi — pentru cei doi ani în care am așteptat un telefon care trebuia să vină „când o avea timp".
L-am sunat pe Radu în seara aceea. A răspuns după al patrulea apel, se auzea televizorul în fundal — un meci, comentatorul striga ceva despre un corner.
— Am fost la notar, i-am spus.
Tăcerea de la celălalt capăt a durat mai mult decât ar fi trebuit.
— Beatrice, acum nu e momentul, am musafiri…
— Nu-ți cer jumătate din atelier, Radule. Îți cer cincisprezece ani de contabilitate pe care i-am făcut gratis, crezând că suntem familie, nu că fac voluntariat pentru firma ta.
— Nu-i așa…
— Ba exact așa e.
Am închis telefonul. N-am mai așteptat răspuns, fiindcă știam deja ce va urma: încă un „trebuie să plec", încă trei zile de tăcere.
O săptămână, nimic. Apoi un mesaj: „Hai să ne așezăm de vorbă." M-am dus. Nu cu speranța jumătății de atelier — de speranța aia mă despărțisem deja pe banca de lângă tonetă — ci ca să închid un cont pe care mi-l deschisesem singură, gratis.
Ne-am așezat la un local de pe Maica Domnului, chiar acolo unde tata comanda mereu o ciorbă de perișoare. Radu a venit cu douăzeci de minute întârziere, s-a scuzat că a stat blocat în trafic pe Șoseaua Colentina. A comandat o cafea, eu o apă cu lămâie.
— Vreau să știi că n-am făcut-o cu rea intenție, a început el.
— Știu. Ai făcut-o din comoditate. E mai rău.
Am scos din geantă un plic — nu cu pretenția la jumătate din atelier, ci cu o factură pe care o pregătisem împreună cu contabila mea: cincisprezece ani de ținut evidența contabilă, calculați la cel mai mic tarif orar posibil, ieșea o sumă de nouăzeci și cinci de mii de lei. Nu ca să-i ruinez afacerea — am eșalonat plata pe patru ani, cu o dobândă mai mică decât la bancă. Dar reală, pe hârtie, la notar, cu termene.
Radu s-a albit când a văzut suma.
— N-am banii ăștia pe loc.
— Nici nu-i vreau pe loc. Îi vreau pe hârtie. Cu semnătură. Pentru că ultimele înțelegeri verbale din familia noastră s-au terminat cu mine singură în florărie, numărând comenzile de Ziua Morților, iar tu jucând table cu soacra de Crăciun.
A semnat. Nu imediat — a plecat, s-a întors după trei zile, dar a semnat, pentru că știa că altfel mă duc în instanță, unde ar fi ieșit mai scump și mai lung, iar clienții atelierului ar fi aflat imediat, fiindcă în Pantelimon zvonurile circulă mai repede decât un client după ulei de motor.
De atunci nu mai aștept telefonul fratelui meu. Nu mai plănuiesc ce i-aș spune dacă m-ar suna duminică. Florăria de pe Maica Domnului are acum o firmă cu numele meu deasupra ușii — am comandat-o chiar în săptămâna în care am semnat actele la notar, ca și cum aș fi vrut să-mi amintesc singură că eu plătesc chiria, eu închid casa de marcat, eu decid.
Radu mă sună din când în când, să întrebe de transfer, mereu la timp, mereu cu aceeași formulă scurtă: „mersi, Beatrice." Nu-l mai întreb cum merge atelierul. Nu mai e nevoie. Îmi cumpăr o floare pentru masa mea, o crizantemă, aceeași pe care odată o păstram mereu pentru clienți, și o pun pe pervaz, acolo de unde se vede stația de tramvai și tonetă cu castane.
