Bunicul Ilie Moraru locuia în munți, lângă Albac, în Alba. Nu chiar în sat, ci la patruzeci de minute pe un drum forestier care se închidea la prima zăpadă mare. În vară, un Aro vechi mai rezista drumul. Iarna, nimeni nu se încumeta să ajungă acolo, numai el.
În sat se spuneau povești. Că vorbea cu urșii. Că un lup dormea sub cerdacul lui. Că albinele nu-l pișcau niciodată pentru că "avea el o înțelegere cu ele". Minciună, aproape toate. Singurul lucru adevărat era cu ursul: un exemplar bătrân și jigărit cobora din când în când, se oprea la vreo douăzeci de metri de stupi, adulmeca aerul și pleca. Nu atingea nimic. Nici Ilie nu-l gonea.
Avea nouăzeci de familii de albine, repartizate pe trei terase pe coasta dealului, albine de munte, negre și iuți la mânie, care dădeau o miere groasă, de culoare amber-întunecat, cu aromă de cimbrișor sălbatic și poleniță de brad. Nu avea nimic de-a face cu mierea apoasă de la raft din supermarket. De-asta Ilie n-o vindea nici la Albac, nici la Câmpeni. O ducea, o dată pe an, la bâlciul de produse tradiționale din Cluj-Napoca, în ultima sâmbătă din august.
Acolo îl știa toată lumea. Venea cu geaca de doc cârpită, cu barba albă până la piept și miros de ceară de albine prins în haine. Se formase coadă încă înainte să-și întindă prelata.
— Cum a ieșit recolta anul ăsta, nea Ilie?
— Mierea iese bine mereu — răspundea, servind cu polonicul. — Albinele nu dau greș niciodată. Oamenii, da.
În trei zile de vânzare strângea cât altul nu strângea într-un an întreg. Și banii ăia nu erau pentru el. Erau pentru nepoți.
Copii ai lui, Ilie n-a avut. Soția lui a murit la naștere, iar copilul n-a supraviețuit. A rămas singur, locuind printre stupi aproape zece ani, fără să vorbească cu nimeni altcineva decât cu albinele.
Lucrurile s-au schimbat odată cu familia Pop, vecini din vale. Fiica lor a avut un băiat fără soț și a murit de infarct un an mai târziu. Băiatul a rămas cu bunica. Când a murit și bunica, Ilie s-a prezentat la poarta lor.
— Dați-mi-l mie. Îl cresc eu.
I l-au dat. Acela a fost primul nepot: Andrei.
Apoi vestea s-a dus prin tot județul: nea Ilie creștea copii care n-aveau pe nimeni. Au început să vină. Unul cu un bilet prins de haină. Altul lăsat la poarta bisericii, cu vorbă să-i dea de știre lui. Așa a ajuns la cinci: Andrei, Vasile, Doru, Mihaela și cea mai mică, Ioana, pe care i-au lăsat-o înfășată într-o pătură veche în fața porții, când avea doar un an. Niciodată nu s-a aflat cine.
Ilie n-a refuzat pe niciunul. I-a crescut din ce dădea mierea: haine, pantofi, rechizite, taxe de școală. Când Andrei a intrat la Medicină, la Cluj, Ilie a vândut toată rezerva de miere a anului și a trimis banii, toți, pentru cămin și cărți.
— Învățați — spunea de fiecare dată când făcea un transfer. — Albinele mai pot munci. Pentru asta sunt.
Și albinele au muncit. Au trecut anii. Andrei s-a făcut medic și a ajuns șef de secție la un spital din Cluj, cu ochelari, burtă și halat alb. Vasile s-a angajat pe platformele petroliere din Norvegia, cu salarii uriașe. Doru și-a deschis o firmă de avocatură în București, cu birou la etaj înalt și un BMW nou în parcare. Mihaela s-a măritat cu un ofițer, s-a mutat la Constanța și a făcut doi copii. Ioana a rămas inginer agronom la o fermă de legume din Turda.
Toți cinci sunau de Crăciun și de ziua de naștere. Trimiteau felicitări. Câteodată, bani. Ilie îi trimitea mereu înapoi.
— Vouă vă trebuie mai mult decât mie. Eu am tot ce-mi trebuie.
Și, în parte, așa era: avea cabana lui, cele nouăzeci de familii de albine, pădurea, pârâul, liniștea. Ce nu mai avea era putere. La șaptezeci și cinci de ani, spatele nu mai ducea butoaiele pline. La șaptezeci și opt, vederea a început să-l lase. Albinele au prins de veste la slăbiciunea lui: pișcau mai des. Recolta a scăzut. Stupii au început să putrezească, fără nimeni să-i mai repare.
Știa că într-un an, poate doi, toate astea aveau să se prăbușească. Albinele ar pleca. Pădurea ar înghiți cărările. Și, odată cu asta, patruzeci de ani de muncă ar pieri fără urmă.
Atunci a scris o scrisoare. Aceeași pentru toți cinci.
"Copii. Veniți. Avem ceva de vorbit. E timpul să decidem cine rămâne cu stupina. — Bunicul."
Au venit, nu toți deodată, dar s-au nimerit toți în preajma lui 15 august, când fiecare a putut să-și scoată vreo două zile libere. S-au adunat pentru prima oară după ani în aceeași cabană în care crescuseră.
Andrei a ajuns primul, cu un SUV negru lustruit. A coborât cu ghete de firmă și un ceas care strălucea mai tare decât soarele de amiază. A dat o tură în jurul cabanei, strâmbând din buze.
— Bunicu', aici nici semnal la telefon nu prinzi. Am pierdut un apel important.
— Du-te la stupină — i-a spus Ilie. — Acolo ai semnal. Cu albinele.
Andrei n-a priceput gluma.
Apoi a venit Vasile, cu o altă mașină la fel de nouă, argintie. Pe urmă Doru, cu un sedan cu numere de București. Mihaela a venit cu microbuzul de la Turda. Iar Ioana, ultima, a coborât dintr-un autocar vechi, cu un rucsac uzat pe umăr, prăfuit de la drum.
S-au adunat la aceeași masă la care, cu ani în urmă, își făceau temele la lumina unei lămpi cu gaz. Ilie a pus de cafea, a scos miere din anul acela și a tăiat pâine de la magazinul din sat.
— Ia să văd, povestiți-mi cum vă merge.
Andrei a vorbit despre spital, despre tăierile din sănătate, despre lipsa de personal. Vasile, despre contractele de pe platformă, despre prețul petrolului. Doru, despre clienții lui, despre cât de proști sunt toți în afară de el. Mihaela, despre soțul ei ofițer, despre cei doi copii, despre cât de greu era să se mute din doi în doi ani.
Ioana n-a spus nimic. Își ținea degetele pe marginea ceștii, urmărind pe fiecare pe rând, apoi pe bunicul ei.
Ilie asculta și el, trăgându-se din când în când de barbă.
— Bine vă merge — a spus la final. — Mă bucur. Acum să vorbim de ce-i important. Stupina. Nouăzeci de familii de albine. Pădurea. Mierea. Am îmbătrânit. Mâinile nu mai fac treabă, spatele nici el. Trebuie să decidem. Cine se ocupă?
Liniștea care a urmat s-a întins mai mult decât s-ar fi cuvenit. Andrei a fost primul care a rupt-o, ștergându-se pe mâini cu un șervețel de hârtie de parcă mierea i-ar fi murdărit altceva decât degetele.
— Bunicu', cu tot respectul, chestia asta are vreo valoare reală? Mă refer, ca proprietate. Terenurile de-aici, cu acces complicat, fără curent decent… Am putea-o vinde. Un dezvoltator din zona Băișoara dă bani buni pentru teren ca ăsta, pentru cabane de munte.
Vasile a dat din cap rapid, de parcă ar fi stat toată ziua să aștepte fraza asta.
— Eu sunt de acord. Se împarte la cinci și cu asta basta. Nimeni n-are timp să stea aici și să cărăm butoaie de miere cu mâna.
Doru avea deja telefonul afară, calculând.
— Dacă sunt, să zicem, cincisprezece hectare cu priveliște, în zona asta… ar putea fi mai mult decât vă imaginați. Știu un evaluator.
Mihaela se uita la fața de masă, fără să zică nu. Numai Ioana a rămas nemișcată, cu palmele în jurul ceștii de cafea, fără să bea din ea.
Ilie n-a strigat. N-a dat cu pumnul în masă. S-a uitat la borcanul de miere, cel din care servise toată seara, și l-a rotit între degete.
— Să vindem — a repetat. — Și albinele? Și pe ele le mutăm cu mobila?
— Bunicu', albinele se transportă, se vând familii, e lume care le cumpără — a spus Andrei, de parcă explica ceva simplu unui pacient încăpățânat.
— Nouăzeci de ani de muncă pe terenul ăsta nu se pun în remorcă — a spus Ilie. — Se sfârșesc.
Nimeni n-a mai răspuns la asta. Ioana s-a ridicat de la masă fără zgomot, a ieșit pe prispă și a rămas cu ochii la terasele cu stupi care coborau pe coastă, cu lumina de la ora șase lipindu-se de ele pieziș, aurie.
Ilie a ieșit după ea puțin mai târziu. S-a oprit alături.
— Tu n-ai spus nimic.
— N-aveam de ce să spun, bunicu'. Dumneata deja știi ce cred.
— Zi-mi totuși.
Ioana și-a scos din buzunarul gecii o hârtie împăturită, uzată la margini, cu pete de țărână.
— De trei ani cer transfer de la ferma din Turda încoace. Mi-au aprobat deja autorizația de apicultor la Primăria Albac. E în lucru de prin martie. Nu v-am spus pentru că nu voiam să pară că vin să cer ceva.
Ilie a luat hârtia, a citit-o de două ori pe lumina slabă care mai rămăsese.
— Și dacă-ți spuneam nu?
— Tot veneam în weekenduri să vă ajut. Cu autorizație sau fără.
În casă, Andrei vorbea tare, calculând care parte din teren dă spre drumul principal și care nu. Doru zicea ceva de onorariul avocatului pentru partaj. Vasile spunea că el nu are nevoie de bani, dar că nici nu renunță la partea lui "din principiu".
Ilie s-a întors în casă. A pus hârtia Ioanei pe masă, printre borcanele de miere.
— Ascultați. Nu împart nimic cât sunt eu în viață. Stupina e a mea cât zice Dumnezeu altceva. Dar am decis deja ceva, și vă spun acum, ca să nu fie surprize mai târziu: în testament va scrie că jumătate din teren și toate cele nouăzeci de familii de albine rămân pe numele Ioanei. Lucrate, în activitate, cu ea locuind aici. Cealaltă jumătate de teren, fără stupi, se împarte la ceilalți patru. O puteți vinde, dacă vreți. Partea aia n-are condiții.
Andrei a protestat, a spus că nu e drept, că toți au crescut la fel în casa asta. Ilie n-a discutat punctul.
— Ați crescut la fel. Dar ea a fost singura care m-a întrebat cum sunt albinele înainte să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Asta nu se împarte la cinci.
Peste trei zile, Ilie a chemat un notar din Câmpeni, pe care-l știa deja de la alte acte din sat, și a mers cu Ioana la birou, cu autorizația de apicultor de la primărie și cu actele vechi puse într-un dosar de carton care mirosea a igrasie și ceară. A semnat schimbarea actului de moștenire asupra celor nouăzeci de familii de albine și a șapte hectare din cele cincisprezece de teren chiar în săptămâna aceea, înainte ca Andrei, Vasile, Doru și Mihaela să se suie înapoi în mașini spre viețile lor.
Când a aflat Doru, a sunat furios, întrebând dacă se poate contesta actul, dacă bunicul era în toate mințile când a semnat. Notarul, cu dosarul încă pe birou, i-a răspuns că bunicul venise pe propriile picioare, citise fiecare clauză cu voce tare și cerut să i se repete de două ori înainte de a semna.
Doru a închis telefonul fără să mai spună nimic. Nu a mai revenit la subiectul ăsta.
Ioana a lăsat ferma din Turda în octombrie. S-a mutat la cabană înainte de prima zăpadă mare, a refăcut cu mâinile ei șase stupi cu lemn nou și a așteptat, cu bunicul ei alături la o cafea, să vină primăvara și albinele să plece iar la muncă.
