Eu sunt Bogdan, am treizeci și opt de ani și lucrez ca inginer de rețea la o firmă de telecomunicații din Brașov. Povestea asta cu mobila am trăit-o acum vreo lună, și abia acum, când scriu, îmi dau seama cât de ridicol am arătat în ochii socrei mele. Da, ale ei, nu ale mele — pentru că eu sunt cel care a venit cu nevastă-mea și copiii să "facă o afacere bună", cum zicea Carmen, soția mea, în mașină, pe drum.
Carmen găsise anunțul pe un grup de Facebook cu vânzări din Brașov. Un dormitor complet, aproape nou, preț mic — vânzătoarea scria că se mută și vrea să scape repede de mobilă. Era vorba de doamna Elena Dumitrescu, o femeie trecută de cincizeci de ani, al cărei fiu, Vlad, pleca la facultate la Cluj peste două săptămâni și elibera camera din apartamentul de pe Strada Zizinului.
Recunosc: am insistat pe lângă Carmen să cerem reducere. Suntem trei copii acasă — Matei de opt ani, Ioana de cinci și micuța Sofia, de doi ani — și eu singur aduc banii în casă, pentru că Carmen stă acasă cu fetița cea mică. Salariul meu nu e rău, dar cu rata la apartament și cu grădinița băiatului, fiecare leu contează. Așa că atunci când am văzut poza aia cu dulapul lustruit și biroul fără nicio zgârietură, am gândit: bun, dar poate mai lasă din preț, că doar are unde.
Carmen a scris mesaje întregi — câți ani are mobila, de ce o vinde, dacă are sertarele care scârțâie, dacă vine și salteaua. Doamna Dumitrescu a răspuns la toate, politicos, cu poze noi, cu rigla pusă lângă fiecare colț ca să arate dimensiunile exact. Când Carmen a cerut o reducere de cincisprezece la sută, motivând că suntem familie numeroasă, femeia a acceptat fără multă vorbă. Mie mi s-a părut normal — nu mi-am dat seama atunci cât de nepotrivit suna, să ceri milă de la cineva pentru un dulap.
Ne-am dus a doua zi, la șase seara, dar am ajuns cu întârziere — Sofia a adormit în mașină și am așteptat să se trezească singură, nu voiam s-o smulg din somn și să plângă tot drumul. Blocul era vechi, fără lift, etajul cinci, și am urcat gâfâind, cu Matei sărind două trepte deodată și Ioana scrijelind balustrada ruginie cu unghia, din joacă.
În apartament mirosea a cafea și a ceva dulce copt, poate o prăjitură lăsată la răcit pe pervaz. Am intrat primul în cameră, Carmen după mine, copiii i-am lăsat pe hol — Matei are obiceiul să bage mâna peste tot, și nu voiam reclamații.
Am văzut dulapul și am simțit, recunosc, o undă de dezamăgire. Nu pentru că era urât — era chiar frumos, o firmă germană, se vedea calitatea — ci pentru că arăta prea bine ca să mai scoți ceva din preț. Am căutat totuși. Am văzut un reflex de lumină pe o margine și am zis că-i zgârietură. Doamna Elena a venit lângă mine, calmă, și mi-a explicat că e doar lumina becului. Am deschis un sertar — scârțâia puțin. "Se unge cu puțin ulei", mi-a zis ea, fără să-și piardă răbdarea, deși eu, acum înțeleg, o enervam cu fiecare cuvânt.
Carmen a cerut și mai mult — douăzeci la sută în plus, pentru "stare reală", pentru etajul fără lift, pentru cărat. Doamna a refuzat, scurt: prețul e final. M-am enervat atunci, am ridicat tonul, am zis ceva de genul că nimeni nu vrea să ajute o familie cu copii. Fiul ei, Vlad, a ieșit din camera lui și a spus, liniștit, că dacă nu ne place, nimeni nu ne obligă să cumpărăm. M-a enervat băiatul ăla tânăr, cu siguranța lui de douăzeci de ani, dar Carmen m-a tras de mânecă să las balta.
Am cerut măcar transportul gratuit. Ni s-a spus clar, din anunț: transportul e pe cheltuiala cumpărătorului. Am insistat, am zis că suntem familie numeroasă, că nu avem bani de hamali. Vlad ne-a dat numărul lui, pentru eventuale întrebări la montaj — a fost, de fapt, singurul gest amabil din toată discuția, și eu nici măcar nu i-am mulțumit cum trebuie.
Am stabilit să venim a doua zi, la unsprezece dimineața, cu mașina unui prieten care are un Duster cu portbagaj mare. Banii, cash, la livrare.
Dar n-am mai ajuns.
Dimineața, Sofia s-a trezit cu febră — treizeci și opt și nouă. Carmen a intrat în panică, eu am sunat la medicul de familie, am așteptat pe holul cabinetului aproape două ore. Nu m-am gândit nicio clipă la telefon, la mesaje, la doamna care probabil se uita la ceas așteptându-ne. Abia seara, când Sofia a adormit cu febra scăzută, am văzut pe telefon trei apeluri pierdute și două mesaje de la doamna Dumitrescu, ultimul: "Scrieți, vă rog, dacă mai veniți după mobilă."
Am citit mesajul și, rușinat, n-am răspuns nici atunci. Îmi era jenă să explic, mi se părea o scuză ridicolă — "fetița a avut febră" — deși era absolut adevărat. Am amânat, am zis că scriu mâine, și mâine a devenit încă o zi, și încă una.
A patra zi, Carmen mi-a zis că vrea să mai încerce o dată mobila aia, pentru că între timp mai căutase și nu găsise nimic la fel de bun la preț bun. Am sunat eu de data asta. Mi-a răspuns Vlad, nu mama lui.
— Mobila s-a vândut, mi-a zis, fără reproș în voce, dar nici cald. Alaltăieri. Mama a așteptat trei zile un răspuns de la voi și apoi a scos iar anunțul.
Am întrebat, stupid, dacă nu mai poate anula vânzarea, dacă poate vorbi cu mama lui. Vlad a tăcut puțin, apoi mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte exact:
— Uitați, mama a avut răbdare cu reducerile voastre, cu pozele, cu rigla, cu toate întrebările. A așteptat și pe urmă ați dispărut trei zile fără un cuvânt. Acum au venit niște oameni, au plătit cash, prețul întreg, fără discuții, și au venit cu propriul transport. S-a încărcat totul azi-dimineață.
Am închis telefonul și m-am dus în bucătărie, unde Carmen punea masa pentru copii. I-am spus. A ridicat din umeri, mai supărată pe mine decât pe doamna aceea.
— Normal că s-a vândut, Bogdan. Noi am cerut reduceri, am întârziat, n-am mai scris nimic trei zile. Tu crezi că lumea stă și așteaptă după noi?
Nu i-am răspuns. M-am gândit la dulapul ăla, la biroul fără zgârieturi, la felul în care insistasem să găsesc un defect unde nu era, doar ca să mai scad din preț. M-am gândit și la Vlad, douăzeci de ani, care ne-a dat numărul lui de telefon ca să ne ajute la montaj, deși nici el, nici mama lui nu ne datorau nimic.
Am cumpărat în cele din urmă o mobilă second-hand de pe alt anunț, mai ieftină, cu sertare care chiar scârțâie și cu o zgârietură adevărată pe o latură — de data asta reală, nu inventată de mine ca să negociez. Am plătit prețul cerut, fără discuții, și am cărat-o singur, cu Matei ținându-mi scara pe hol.
Carmen mi-a zis aseară, în timp ce puneam șurub cu șurub la noul dulap, că poate anul ăsta, de ziua ei, în loc să mai căutăm chilipiruri pe grupuri de Facebook, mergem direct la un magazin și plătim ce trebuie plătit, fără să mai cerem de la nimeni milă pentru copiii noștri.
Nu i-am răspuns nimic. Am strâns ultimul șurub și am rămas acolo, cu șurubelnița în mână, ascultând-o pe Sofia cum râdea în camera alăturată, deja sănătoasă, fugărind-o pe Ioana printre cutiile încă nedesfăcute.
