Treizeci și doi de ani, Lenuța a condus maxi-taxiul numărul șaptesprezece prin Craiova — de la Gara Centrală până în Craiovița Nouă. Elena Marcu, dar pe stradă toată lumea îi spunea Lenuța Șoferița, știa fiecare groapă de pe Calea București, fiecare bunică care se suia în stație la Piața Chioșcului cu două sacoșe, și fiecare controlor căruia nu avea rost să-i arate biletul de două ori.
La volan nu se temea de nimeni. În salon, și mai puțin.
— Unde te-mpingi, am zis, la platforma din spate! — răcnea ea la studenții care se îmbulzeau la ușă. — Aici nu e discotecă, e maxi-taxi, dacă e loc te-așezi, dacă nu e, stai și nu încurci lumea la ieșire.
Putea să dea jos un călător direct în mijlocul bulevardului dacă se obrăznicea pentru rest. Putea să nu se oprească văzând o bunică alergând de la stația vecină — "n-a prins-o, înseamnă că n-a prins-o, eu am grafic". O mamă tânără cu căruciorul a repezit-o odată așa de tare pentru că n-a pliat căruciorul la timp, că femeia a mers două stații pe jos plângând.
— Nu mi-ar prinde bine să mă reclame cineva, — îi spunea Lenuța dispecerei Ioana, când aceasta îi citea câte o reclamație din caietul de sugestii. — Să fie mulțumiți că-i duc la cinci lei biletul.
Așa au trecut treizeci și doi de ani. Maxi-taxiurile s-au schimbat — un Mercedes Sprinter vechi, apoi altul mai nou, apoi microbuzul electric pe care firma l-a cumpărat acum trei ani. Lenuța s-a mutat la volanul celui nou, la fel de țeapănă, uitându-se de sus la pasageri prin oglinda retrovizoare.
Și pe urmă i-au luat permisul.
Nu poliția — medicii. Vederea a început să-i scadă încă din anul trecut, ea ascundea, își punea picături pe ascuns, se încrunta la semafoare. Primăvara, la intersecția de lângă Electroputere, n-a văzut un pieton — a frânat cu jumătate de metru înainte, dar a fost de-ajuns. Comisia medicală, a predat permisul singură, înainte s-o oblige.
Munca s-a dus. Pensia — nouă sute cincizeci de lei. Apartamentul — o garsonieră în Cartierul Craiovița, cumpărată împreună cu soțul, mort de opt ani. Fiica locuiește în Timișoara, telefonează o dată pe săptămână, vine de sărbători.
În septembrie, când medicii au spus "nu" definitiv, Lenuța s-a suit, pentru prima oară în treizeci și doi de ani, într-un maxi-taxi nu ca șofer, ci ca pasager. Pe bancheta din spate, cu bastonul pe care i-l prescriseseră pentru genunchiul bolnav — despre care tăcuse, la rândul ei, cât a putut.
Ruta aceeași, șaptesprezece. La volan, un băiat de vreo douăzeci și cinci de ani, pe care nu-l cunoștea, nou-venit. În salon, tineri, câteva bătrâne, un adolescent cu căști.
În stația din Craiovița Nouă, Lenuța a ridicat mâna — semnalul că vrea să coboare, să tragă mai aproape de bordură, că cu bastonul prin gropi nu se mai aleargă. Șoferul a observat, dar n-a dat atenție — a frânat brusc, la un metru de trotuar, într-o băltoacă rămasă de la ploaia de aseară.
— Fiule, mai trage un pic, — a rugat ea.
— Bunico, am grafic, — a răspuns el, fără să se întoarcă măcar.
A recunoscut propria ei frază. Cuvânt cu cuvânt. Același ton cu care ea însăși reteza oamenii de treizeci și doi de ani.
A trebuit să coboare direct în băltoacă. Bastonul i-a alunecat pe asfaltul ud, genunchiul s-a răsucit, și a căzut — nu rău, dar umilitor, sub privirile a jumătate din salon. Doi tineri au sărit s-o ridice, șoferul nici n-a privit înapoi, a mers mai departe după program.
A stat apoi pe o bancă în fața blocului vreo oră, uitându-se la pata de umezeală de pe pardesiu și la baston, care acum nu-i mai părea un accesoriu medical, ci ceva asemănător unei sentințe.
Fiica, Diana, a venit din Timișoara chiar în seara aceea, imediat ce a aflat de la vecină despre cădere.
— Mamă, de ce te-ai dus singură cu maxi-taxiul? Ți-am spus, cheamă un taxi, plătesc eu.
— Nu mă apuc eu să cheltui cu taxiul de fiecare dată, — a bombănit Lenuța. — Douăzeci de lei dus, douăzeci întors, asta face o sută patruzeci pe săptămână.
— Atunci plătesc eu, de câte ori să-ți zic.
— Nu am nevoie de mila ta.
Diana s-a așezat lângă ea, i-a luat mâna — uscată, cu încheieturile degetelor umflate, care au ținut volanul treizeci și doi de ani. A tăcut un minut.
— Mamă, îți amintești cum m-ai dat jos din maxi-taxi când aveam paisprezece ani? Pentru că râdeam tare cu prietenele.
— A fost, — Lenuța privea pe fereastră, în curte, unde pisica vecinului tocmai trecea în fugă prin stratul de bănuței.
— Și-ți amintești de femeia cu căruciorul pe care ai certat-o pe Calea București? Eu eram pe-atunci în cabină, lângă tine.
— Îmi amintesc.
— Mamă, tu ai țipat la oameni treizeci și doi de ani pentru că aveai tu volanul și tu aveai graficul. Și azi băiatul a țipat la tine, pentru că are el același volan și același grafic.
Lenuța a tăcut mult. Afară se întuneca, în curtea vecină cineva plimba un câine, undeva funcționa un televizor vechi — știrile de la ora nouă.
— Credeam că așa o să fie mereu, — a spus în cele din urmă. — La volan. Tânără. Să mă teamă oamenii.
— Și acum?
— Și acum sunt bunica aia cu baston, pe care o cară ca pe un bagaj.
După două săptămâni, Lenuța a rugat-o pe Diana să o ducă la firma de transport unde lucrase ea însăși treizeci și doi de ani. A luat cu ea un dosar — carnetul de muncă, diplomele pentru activitate îndelungată și ireproșabilă, copia permisului de conducere categoria D. În biroul directorului, Costel Ivan, cu care lucrase ultimii zece ani, a pus dosarul pe birou.
— Vreau să faceți o regulă pentru șoferi, — a spus ea. — Formală, în dispoziție scrisă. Oprire cât mai aproape de bordură pentru pasagerii cu baston, cârje, cărucior. Și pe cei noi să-i învețe la instructaj asta, nu de formă, ci cu adevărat.
— Doamnă Marcu, avem regulamentul de servire politicoasă a clienților, — a început directorul.
— Avem, numai că nimeni nu-l respectă. Eu însămi treizeci și doi de ani am scuipat pe el. Acum vreau ca, după mine, să se schimbe măcar ceva.
Directorul s-a uitat la ea mult timp, apoi a dat din cap și a sunat la secretariat să pregătească proiectul dispoziției.
În aceeași seară, Lenuța a telefonat tinerei mame cu căruciorul — aceeași femeie pe care o repezise acum doi ani în stație, pe Calea București. Numărul se păstrase din întâmplare, în vechiul carnet al dispeceratului, pe care i-l dăduse ca amintire Ioana.A stat mult pe gânduri înainte să formeze numărul.
— Dumneavoastră sunteți Carmen? Probabil nu mă țineți minte, dar eu vă țin minte. Eu sunt șoferița care v-a certat acum doi ani pentru cărucior, pe Calea București.
La celălalt capăt, o pauză lungă.
— Țin minte, — a răspuns femeia în surdină.
— Nu vă cer scuze la telefon, mi se pare prea ieftin așa. Voiam doar să vă spun — nu mai sunt la volan. Și la firmă se va emite acum o dispoziție nouă, despre oprirea pentru oamenii cu copii și bastoane. Ultima mea contribuție, ca să zic așa.
Carmen a tăcut, apoi a spus:
— Vă mulțumesc că ați telefonat.
Lenuța a pus receptorul, s-a așezat în bucătărie la fereastră, dincolo de care Craiova adormea în luminile serii. Pe masă stătea copia dispoziției, adusă de Diana în aceeași zi — formular oficial, semnătura directorului, data. O hârtie pe care nu mai putea s-o numească propria ei rută, dar care putea deveni regula altora pentru anii următori.
