Doar pe mine mă enervează când mergi la dentist, iar el te întreabă: „Unde ați fost până acum?”
Păi acolo am fost — așteptam salariul.
Doamna Mariana din Ploiești a zâmbit amar când medicul i-a pus întrebarea. Stătea pe scaunul acela rece, cu lumina puternică în ochi și cu mâinile împreunate pe burtă, ca la biserică.
— Unde ați fost până acum? a întrebat dentistul. Dintele acesta nu s-a stricat peste noapte.
Mariana a închis ochii.
Nu, nu se stricase peste noapte. Se stricase încet, cum se strică multe lucruri în viața unei femei care a dus prea multe pe umeri.
Întâi fusese doar o jenă. Apoi o durere la cafea. Apoi nopți întregi în care se ridica din pat, își punea o batistă pe obraz și se plimba prin bucătărie ca să nu-l trezească pe Ilie, soțul ei bolnav.
Avea 59 de ani și lucra încă la o croitorie mică, trei zile pe săptămână. Pensia lui Ilie mergea pe medicamente. Salariul ei mergea pe întreținere, piață și ratele fiicei, care rămăsese singură cu doi copii.
Pentru ea rămânea mereu „data viitoare”.
Data viitoare își lua pantofi. Data viitoare mergea la control. Data viitoare își făcea analizele. Data viitoare se odihnea.
Dar durerea nu mai așteptase.
— Doamnă Mariana, trebuia să veniți mai devreme, a spus medicul.
Atunci ea a deschis ochii și l-a privit drept.
— Domnule doctor, eu n-am stat acasă de drag. Am așteptat salariul.
Medicul a tăcut. Asistenta, o femeie cam de vârsta fiicei ei, și-a plecat privirea.
Mariana nu voia milă. O obosise mila. Voia doar ca cineva să înțeleagă că uneori oamenii nu întârzie din nepăsare, ci din sărăcie.
Când a ajuns acasă, Ilie a întrebat-o:
— Te mai doare?
Ea și-a pus geanta jos și a zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— Mă doare mai puțin. Dar știi ce m-a durut cel mai tare? Întrebarea.
