—Cum adică nimic?
În curte se auzeau copiii, portierele mașinilor și vocea lui Sandu, care întreba deja unde putea pune lada cu băuturi.
Adriana și-a împreunat mâinile în poală.
Pentru prima dată nu se grăbea spre bucătărie.
La șaizeci și opt de ani, după o viață în care servise pe toată lumea înainte să se așeze ea la masă, hotărâse că ajunge.
Fusese bibliotecară în Brașov aproape patru decenii.
După ce soțul ei murise și fiul se mutase la Cluj, Adriana vânduse apartamentul mare din oraș și cumpărase o casă veche într-un sat de lângă Făgăraș.
Avea o prispă mică, o grădină cu coacăze și un nuc uriaș.
Primul an fusese liniștit.
Până când sora soțului ei, Mariana, a descoperit că locul era perfect pentru “ieșiri în familie”.
Prima dată au venit cinci persoane.
Adriana a pregătit ciorbă de perișoare, sarmale și plăcintă cu mere.
A doua oară au venit opt.
A treia oară, unsprezece.
—Am adus-o și pe verișoara mea cu soțul ei, a spus Mariana. Ce mare lucru? E curte destulă.
Curte era.
Dar scaunele, farfuriile și mâncarea nu apăreau singure.
Adriana începea pregătirile cu o zi înainte.
Cumpărături.
Gătit.
Curățenie.
A doua zi servea.
Seara strângea.
După fiecare vizită îi trebuiau două zile să-și revină.
Mariana însă avea mereu o explicație.
—Tu ești acasă, Adriana. Noi venim obosiți de la oraș.
Momentul în care ceva s-a schimbat a venit într-o duminică.
Sandu, soțul Marianei, a decis fără să întrebe că vechiul nuc ținea prea multă umbră deasupra mesei.
A luat un fierăstrău din magazie și a tăiat două crengi groase.
Adriana a ieșit din casă exact când una dintre ele cădea peste tufele de hortensii plantate de ea în primăvară.
—Sandule! Ce faci?
—Îți fac lumină aici.
—Cine ți-a spus să tai nucul?
Bărbatul a râs.
—Hai, Adriana, nu te supăra pentru două crengi.
Mariana a intervenit imediat:
—Oricum era prea mare.
Adriana s-a uitat la hortensiile zdrobite.
Nu a țipat.
A pus jos prosopul pe care îl avea în mână și a intrat în casă.
După ce au plecat, a stat mult timp pe prispă.
A doua zi a venit vecina ei, tanti Aurelia.
—Ce-ai pățit la nuc?
Adriana i-a povestit.
Bătrâna a ascultat, apoi a spus:
—Oamenii se obișnuiesc repede cu ceea ce primesc gratis. Mai greu se obișnuiesc când se termină.
Peste două săptămâni Mariana a sunat.
—Duminică venim iar. Suntem paisprezece. Să faci mămăligă multă, că Sandu vrea ceaun.
—Bine.
Atât a spus Adriana.
Duminică dimineața nu a cumpărat nimic.
La unu au sosit mașinile.
Mariana a intrat în bucătărie.
Aragazul era rece.
—Unde-i ceaunul?
—În magazie.
—Și carnea?
—Nu știu. Voi ați adus?
Mariana a clipit.
—Cum să aducem noi?
—Atunci nu avem.
Au urmat câteva secunde în care nimeni nu părea să înțeleagă.
—Adriana, glumești?
—Nu.
—Dar ne-ai spus să venim!
—Voi mi-ați spus că veniți.
Sandu s-a apropiat.
—Bun, și acum ce facem?
Adriana a ridicat din umeri.
—Eu am pâine, brânză și roșii pentru mine. Cafea pot să fac pentru toată lumea.
Mariana s-a înfuriat.
—Așa primești tu familia?
Adriana s-a ridicat încet.
—Mariana, când vii în familia cuiva, nu-i tai pomii fără să întrebi. Nu-i lași vase pentru douăsprezece persoane. Nu-i spui ce să cumpere din pensie.
Nimeni nu s-a mișcat.
Adriana a continuat:
—Casa asta e locul meu de odihnă. Nu pensiune.
Fiica Marianei, Ioana, a fost prima care a scos portofelul.
—Eu merg la magazin.
—Stai acolo! a spus Mariana.
—Mamă, mătușa Adriana are dreptate.
Până seara au făcut singuri o masă simplă.
Sandu a reparat gardul pe care îl stricase la vizita precedentă.
Copiii au strâns curtea.
Mariana abia a vorbit.
O lună nu a mai sunat.
Apoi, într-o joi dimineață, Adriana a găsit-o la poartă.
Avea în mâini două hortensii mari, în ghivece.
—Nu știam ce culoare aveai, a murmurat Mariana.
Adriana a privit florile.
—Albastre.
—Atunci schimb una.
Adriana a deschis poarta.
—Lasă. Le plantăm pe amândouă.
Mariana a intrat.
De data aceasta nu a întrebat ce era de mâncare.
