Am cincizeci și patru de ani și nu mai caut prințul din povești. Nici nu știu dacă l-am căutat vreodată cu adevărat. La vârsta asta, după o căsnicie, un divorț, copii crescuți și destule nopți în care ai adormit cu grijile lângă pernă, nu mai vrei artificii. Vrei un om.
Un om care să fie acolo, în fața ta. Nu doar o fotografie îngălbenită din tinerețea lui.
Pe Sorin l-am cunoscut pe un site de întâlniri. Avea cincizeci și șase de ani, locuia în Brașov, era inginer, divorțat de câțiva ani. În poză arăta bine, dar nu ostentativ. Cămașă simplă, păr grizonat, zâmbet stăpânit. Mi-a plăcut că nu avea poze cu mașina, cu mușchii sau cu pahare ridicate la petreceri. La profil scria că îi plac muntele, cărțile și oamenii care încă știu să poarte o conversație.
Mi-a scris primul.
„Doamnă Irina, aveți un fel de liniște în privire. Rar mai vezi asta.”
Poate era o replică repetată. Poate nu. Dar în seara aceea m-a prins. Eu nu căutam să mă mărit. Nu voiam să-mi schimbe cineva viața cu totul. Voiam doar să văd dacă, după cincizeci de ani, mai există bărbați care nu se sperie de o femeie întreagă.
Am vorbit câteva săptămâni. Sorin era inteligent. Știa să povestească, citise, călătorise, nu se plângea de toate femeile din lume, cum fac unii. Ne-am întâlnit de două ori la cafea, în centru. A fost plăcut. Fără presiune, fără apropouri ieftine, fără jocuri de adolescenți obosiți.
Doar că exista un lucru mic. La început chiar l-am numit mic.
Sorin era îndrăgostit de Sorin. Dar nu de cel de acum. De cel de acum douăzeci de ani.
Orice discuție, oricât de firească, ajungea până la urmă acolo. Pe vremuri se trezea la cinci și urca pe Tâmpa înainte de serviciu. Pe vremuri putea lucra două zile fără să simtă oboseala. Pe vremuri avea abdomen, umeri, rezistență. Pe vremuri, la conferințe, femeile întorceau capul după el.
Aici făcea mereu o pauză. Zâmbea într-un fel modest, dar nu prea.
— Femeile erau înnebunite după mine, Irina — mi-a spus la a doua cafea. — Nu exagerez. Așa era atunci.
Am zâmbit. Ce era să fac? Să mă ridic? Să-i spun că nu mă interesează recensământul admiratoarelor lui din 2001? M-am gândit că toți avem povești preferate. Și eu am fost odată mai suplă, mai grăbită, mai convinsă că lumea se deschide dacă împingi destul de tare. Și eu am o rochie roșie într-o fotografie veche, pe care fiica mea o numește „mama înainte să devină mama”.
Așa că am trecut peste.
Într-o joi seară, Sorin m-a invitat la cină la el.
— Gătesc eu — a spus la telefon. — Să vezi că nu m-am ramolit chiar de tot.
Am râs.
— N-am spus că te-ai ramolit.
— Dar poate te gândești.
Era o glumă, dar în vocea lui se auzea o rană.
Am ajuns la el cu un buchet mic de frezii și o sticlă de vin. Apartamentul era într-un bloc vechi, dar bine întreținut, cu vedere spre dealuri. Înăuntru era cald, curat, mirosea a carne la cuptor, usturoi, vin roșu și lemn lăcuit. Masa era pusă frumos. Lumânări. Farfurii albe. Muzică discretă.
M-am uitat în jur și mi s-a făcut bine. Nu de lux. De efort. De faptul că cineva se gândise să pregătească o seară.
— Arăți foarte bine — mi-a spus, luându-mi haina.
— Mulțumesc. Și tu.
S-a uitat la sine, la cămașa lui albastră, apoi a oftat.
— Eh, acum doar acopăr pagubele. Să mă fi văzut acum douăzeci de ani.
Am zâmbit iar. Atunci încă aveam răbdare.
Cina era gustoasă. Supă cremă, apoi friptură cu legume, salată cu nuci, desert făcut de el. Dar seara a început încet să alunece într-un loc straniu.
La supă mi-a povestit cum era cel mai energic din firmă. La friptură, cum colegele inventau motive să intre la el în birou. La vin, cum într-un teambuilding la Sinaia două femei s-au certat pentru el. La desert a rostit cuvântul „pătimaș” de parcă aprindea o lumânare la mormântul tinereții lui.
— Eu am fost un bărbat foarte pătimaș, Irina. Foarte. Femeile simțeau asta.
Țineam lingurița în mână și priveam crema de zahăr ars din farfurie. Brusc, nu m-am mai simțit invitată la cină. M-am simțit ghid la un muzeu. Expoziția permanentă: „Sorin în perioada lui de glorie”. Program prelungit. Acces obligatoriu.
Am respirat adânc.
— Sorin, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Tu acum cine ești?
A clipit.
— Cum adică?
— Acum. Astăzi. Ce iubești? Ce te doare? Ce te face să râzi? Ce ai vrea să mai trăiești?
A lăsat paharul jos.
— Irina, nu trebuie să complicăm lucrurile. Eu doar îți povestesc despre mine.
— Nu despre tine. Despre cine ai fost.
Ochii i s-au îngustat puțin. Nu furios încă, ci surprins, ca un om care se lovește de o ușă pe care o credea deschisă.
— Trecutul meu face parte din mine.
— Sigur că da. Dar nu poate fi tot ce pui pe masă.
După cină s-a ridicat și a zis:
— Stai să-ți arăt ceva. Poate înțelegi mai bine.
A adus o cutie cu fotografii. Hârtie lucioasă, colțuri tocite, ani întregi prinși între elastice vechi. Sorin pe litoral, bronzat. Sorin la o petrecere, cu o brunetă lipită de umărul lui. Sorin la munte, fără tricou. Sorin lângă o mașină. Sorin înconjurat de femei tinere, toate cu zâmbete largi, toate parcă aduse ca martori într-un proces.
— Asta era Andreea. Îți spun sincer, a suferit după mine. Asta, Roxana, era din București. Nebunie mare. Iar aici eram la mare, în 2003. Să vezi atunci viață…
M-am uitat la poze și am simțit cum în mine se strânge ceva. Nu gelozie. Nu aveam de ce să fiu geloasă pe niște femei din alte vieți. Era altceva. O oboseală veche. Oboseala de a sta în fața unui bărbat care îți cere să-i admiri trecutul, dar nu-ți oferă prezentul.
— Sorin — am spus încet. — De ce mi le arăți?
— Ca să vezi ce fel de bărbat am fost.
— Eu am venit să văd ce fel de bărbat ești.
A râs scurt, defensiv.
— Asta sună ca un reproș.
— Este o tristețe, nu un reproș.
Atunci s-a enervat.
— Voi, femeile, sunteți imposibile. Dacă un bărbat n-a trăit nimic, e plictisitor. Dacă a trăit, vă deranjează.
— Nu mă deranjează că ai trăit. Mă deranjează că nu mai trăiești decât acolo.
Cuvintele au ieșit mai ferme decât intenționasem. S-a lăsat tăcere. Pentru o clipă am văzut nu aroganță în ochii lui, ci frică. O frică brută, aproape copilărească. Frica unui om care a îmbătrânit, dar nu a făcut pace cu asta. Care nu știe cum să intre în prezent fără să piardă aplauzele trecutului.
Mi s-a făcut milă. Dar mila nu este iubire. Și nu este nici motiv să rămâi.
M-am ridicat.
— Îți mulțumesc pentru cină. A fost foarte bună.
— Pleci?
— Da.
— Pentru că am spus câteva povești?
— Pentru că în seara asta am fost public. Iar eu nu mai vreau să fiu public în viața nimănui.
S-a ridicat și el.
— La vârsta noastră, Irina, nu prea mai avem luxul să alegem mult.
Mi-am luat paltonul de pe cuier. Mi-am pus eșarfa încet. În hol, sub lumina galbenă, l-am privit ultima dată.
— Ba tocmai la vârsta noastră trebuie să alegem bine. Pentru că nu mai avem timp de pierdut lângă oameni absenți.
Am ieșit.
Pe scări mirosea a varză călită de la un vecin și a detergent ieftin. Afară plouase. Brașovul avea străzile ude și luminile tremurau în bălți. Am mers pe jos până la stația de autobuz, deși era frig. Aveam nevoie să simt aerul.
Nu plângeam. Încă nu. Mă gândeam la toate femeile pe care le cunosc. Femei de cincizeci, șaizeci, șaptezeci de ani, care încă sunt sfătuite să nu fie pretențioase. Să accepte. Să ierte. Să înțeleagă. Să fie recunoscătoare că cineva le-a invitat la masă.
Dar ce masă e aceea la care ți se servește doar trecutul altcuiva?
Acasă mi-am făcut ceai de tei. Mi-am dat jos cerceii, m-am demachiat, am pus freziile într-un pahar cu apă. Telefonul a vibrat.
„M-ai judecat prea aspru. Credeam că ești mai caldă.”
M-am uitat mult la mesaj. Altădată aș fi explicat. Aș fi scris că îmi pare rău, că poate am fost obosită, că nu am vrut să-l rănesc. Aș fi întins o punte peste o prăpastie pe care nu eu o săpasem.
Dar în seara aceea am scris doar:
„Căldura nu înseamnă să stai lângă un om care nu te vede.”
A doua zi dimineață, când am deschis ochii, în casă era liniște. O liniște mare, curată. Nu era nimeni lângă mine, dar nici nu lipsea cineva care trebuia să fie acolo. M-am dus la bucătărie, am aprins lumina și am văzut freziile pe masă. Își deschiseseră puțin florile peste noapte.
Atunci am plâns. Nu de durere, ci de ușurare. Pentru că am înțeles că singurătatea nu este cel mai trist lucru la vârsta noastră. Mai trist este să stai lângă cineva care te folosește ca oglindă pentru tinerețea lui pierdută.
Eu nu vreau să fiu oglindă. Nu vreau să fiu muzeu, tribună, pansament sau dovadă că un bărbat încă poate cuceri. Vreau să fiu femeie lângă un bărbat viu.
Un bărbat care poate spune: „Am fost tânăr. Am greșit. Mi-e teamă uneori. Dar sunt aici.” Un bărbat care nu se rușinează de riduri, de oboseală, de întrebări. Un bărbat care, în loc să-mi arate fotografii cu femeile care l-au dorit cândva, mă întreabă ce fel de dimineți îmi plac acum.
Până atunci, îmi beau cafeaua singură. Și nu mi se pare tragic.
Pentru că la cincizeci și patru de ani nu mai am nevoie de un bărbat care a fost cândva extraordinar. Am nevoie de unul care astăzi știe să fie prezent.
Iar dacă nu-l voi întâlni niciodată, tot nu voi mai accepta să trăiesc în trecutul altcuiva. Am propriul meu prezent. Cu flori pe masă, ceai cald, riduri la ochi și o inimă care, slavă Domnului, încă bate pentru viață, nu pentru amintiri.
