Casa noastră era pe strada Doamna Ghica, în Galați, la etajul doi, cu balcon spre curte și spre nucul vecinului. Eu, Doru, aveam patruzeci și doi de ani și eram instalator — nu "tehnician sanitar", cum zicea mătușa Virginia cu jumătate de gură, ci instalator, cu furgonetă și cu numărul de telefon lipit pe geamul din spate. Nevasta mea, Carmen, era cea care avea nevoie, în fiecare an pe la Sfântul Dumitru, de o "stare" ca să nu mai mergem la mama ei, Virginia.
Virginia locuia pe bulevardul Mărășești, la câteva stații de tramvai, și avea o faimă în toată mahalaua: când o chemai la telefon, îți simțeai deja stomacul strângându-se. Avea o soră, pe tanti Didina, cumnata ei de fapt, pe care Carmen o detesta cu o pasiune pe care n-o ascundea decât de politețe. Dar Didina nu era problema. Problema era chiar mama ei.
În dimineața aia de octombrie, Carmen stătea pe canapea cu pătura peste genunchi și zicea că nu se simte bine deloc.
— Doru, mor. Simt că mor.
— Chemăm doctorița? E program la cabinet, a zis Daniela de la bloc că o ia în douăzeci de minute.
— Ce să înțeleagă o doctoriță din ce am eu?
Am tăcut. Nu era o întrebare, era un verdict. Mă gândeam deja la autobuzul 10 care ne-ar fi dus până la Virginia și la felul cum o să-mi spună, ca în fiecare an, că n-am ajuns nicăieri în viață.
— Hai să ieșim puțin, am propus eu, fals vesel. Ne plimbăm pe faleză, pe la Dunăre, ne luăm o șaorma de la chioșcul ăla, uite ce vreme frumoasă e.
— Doru, eu nu mai pot să fac doi pași. Mă doare tot.
Am înțeles atunci că e grav. Nu "gripă", nu "mi s-a făcut rău", ci genul ăla de boală pe care numai duminicile de prânz la Virginia o provoacă. I-am adus un pahar cu apă și douăzeci de picături de Extraveral, cum se obișnuia la noi în casă pentru orice, de la durere de cap la crize existențiale. Carmen a sorbit, s-a lăsat pe spate și a închis ochii, de parcă așteptam să plece pe lumea cealaltă dintr-o clipă în alta.
De fapt amândoi știam exact cum se termină. Peste cinci minute avea să-și revină miraculos și avea să vrea să plece "să-și vadă mama înainte să fie prea târziu", pentru că asta era regula jocului de douăzeci de ani: te prefaci atât de rău, încât devine mai simplu să te scoli și să te duci, decât să continui să mori pe canapea.
Eu nu zic că Carmen e rea. Zic doar că atunci când se apropie ziua aia, în ea se trezește o actriță pe care n-am văzut-o niciodată pe scenă, dar aș paria că ar lua premiu.
Să vă explic de ce mă sperie eu, un bărbat de un metru nouăzeci care repară țevi sparte în subsoluri inundate, la ideea unei după-amiezi la Virginia. Pentru că Virginia are un sertar la bufetul din sufragerie — l-am văzut de multe ori, pentru că acolo își ținea și cutia cu ace de cusut — și în sertarul ăla ține, pe lângă ace, o listă. O listă mentală, dar la fel de bine ar fi fost scrisă pe hârtie și pusă acolo, lângă acele de siguranță: cine, în familie, nu merită nimic.
Eram, invariabil, în capul listei.
— Doru, ești tot electrician? mă întreba ea în fiecare an, deși știa perfect bine că sunt instalator.
— Instalator, Virginia.
— Aha. Și la stat lucrezi, sau pe cont propriu?
— Pe cont propriu.
— Așa, așa. Fără carte de muncă, fără nimic. Și Carmen mea s-a măritat cu tine. Păi ea putea să ia pe oricine, cu silueta ei. Dar las-o, las-o, fiecare cu norocul lui.
Asta era deschiderea. Urmau rochia lui Carmen ("tot aia de anul trecut?"), geanta mea ("de la piață, nu?"), furgoneta mea parcată la poartă ("scuză-mă, dar nu-i rușine să vii cu rabla asta la mine-n curte?"). Și la mijlocul mesei, invariabil, mă întreba dacă nu m-am lăsat de băut, de parcă n-am băut niciodată un pahar de vin în viața mea mai mult decât orice alt om normal.
Lucrul pe care nimeni nu-l vedea, pentru că stăteam calm și înghițeam, era că acasă, noaptea, nu puteam să dorm. Mă gândeam la vorbele astea ca la un robinet care picură — nu te doare tare, dar te scoate din minți la trei dimineața. Îmi ziceam: tu repari boilere care explodă, scoți apă din beciuri cu lopata, și o femeie de șaptezeci de ani te face mic cu o frază despre un tricou.
Carmen nu știa cât mă rodea. Credea că eu "o las pe bunica în pace, că-i în vârstă", și poate că așa și era, până în ziua aia.
S-a întins pe canapea, în pătura ei, cu paharul de apă încă în mână, și a zis, aproape șoptind, dar nu-i vorba șoptită din cărți — era vocea aia stinsă, calculată, a omului care joacă pe rezistență:
— Mă rog, dacă mor eu aici, pe canapea, și mama află că n-am fost să o văd, se duce și dânsa de inimă rea.
— Carmen, poate chemăm totuși doctorița.
— Ce să înțeleagă doctorița din ce simt eu?
Exact replica de anul trecut. Și de-acum doi ani. M-am ridicat, am luat pătura și am împăturit-o, nu violent, dar sigur, de pe genunchii ei.
— Carmen, eu mă duc acasă la mama ta azi. Dar singur.
A deschis ochii de tot.
— Cum singur?
— Singur. Tu rămâi aici, pe canapea, cu durerea ta. Mă duc eu să-i spun ce am de spus.
— Doru, nu face asta…
Nu m-a mai lăsat să plec. S-a ridicat în cinci secunde, fără niciun fel de leșin intermediar, și-a tras pe ea un cardigan și a zis că, de fapt, se simte "un pic mai bine", poate trece și pe la mama ei, "cât să-i vadă", dar numai la Lac — adică la restaurantul de la marginea parcului, unde se duceau duminica mesele mai mari — nu neapărat acasă la ea.
Telefonul a sunat exact atunci, ca de obicei, de parcă femeia asta avea senzori prin pereți.
— Alo, Carmen? Ce faci, de ce nu ai venit încă? Te-ai scofâlcit de tot acolo, cu gospodarul ăla al tău?
Am luat eu telefonul din mâna ei, înainte ca Carmen să poată răspunde ceva împăciuitor, cum făcea întotdeauna.
— Virginia, bună ziua. Doru la telefon.
— A, tu ești. Ce vrei?
— Vreau să vă spun ceva, și vă rog să mă ascultați până la capăt, pentru că n-o voi mai spune de două ori.
S-a lăsat o pauză scurtă, pentru că nu era obișnuită ca eu să vorbesc primul.
— În casa noastră eu plătesc rate la apartament de nouă ani. Carmen lucrează la farmacie, eu la instalații, și pe cei nouă ani ăștia am crescut doi copii fără să vă cerem vreodată un leu. Azi mi-ați zis a cinsprezecea oară, la telefon, pe numărul meu, cuvântul "gospodar" ca pe o înjurătură. S-a terminat.
— Cum s-a terminat, mă bă…
— S-a terminat că nu mai venim duminica la dumneavoastră. Nici de Paște, nici de ziua dumneavoastră, până nu veți vorbi cu Carmen și cu mine ca cu oameni, nu ca cu proștii pe care-i umiliți la masă în fața toată familia.
A urlat ceva despre recunoștință, despre cum le-a crescut ea pe toate singură, despre cât de nerecunoscătoare e Carmen, că s-a măritat cu "unul fără școală". Am ascultat, fără să țip, fără să-i tai vorba, până a obosit și singură.
— Ați terminat? am întrebat.
— Am terminat, a zis ea, deja mai moale, pentru că nu știa ce să mai scoată din sertarul ăla al ei.
— Bine. Carmen o să vă sune mâine, dacă vrea. Eu, personal, vin la dumneavoastră în casă doar dacă mă invitați ca pe un ginere, nu ca pe un tâmpit cu rablă la poartă. La revedere.
Am pus telefonul în furcă. Carmen stătea în picioare, lângă canapea, cu cardiganul încă pe un umăr, și mă privea cu o față pe care n-o mai văzusem — nu supărată, nu rușinată, ci ușurată, ca omul care a scăpat un sac din spate fără să-și dea seama cât îl apăsa.
— Doru, ce-ai făcut…
— Am zis ce era de zis.
N-a sunat telefonul în ziua aia. A sunat două zile mai târziu, și Virginia a vorbit cu Carmen vreo zece minute, pe un ton pe care nu-l mai folosise de ani — fără "gospodar", fără rochia de anul trecut. N-a fost o împăcare cu lacrimi și cu îmbrățișări la poartă, de astea nu se întâmplă, nici la noi, nici la nimeni. A fost o invitație simplă, de ziua ei, în noiembrie, "dacă vreți să veniți, și tu, și Doru".
Am mers. Fără pătură pe canapea înainte, fără picături de Extraveral, fără stare. Carmen a venit cu rochia aia de anul trecut, cea pe care Virginia o ironizase de două ori, și n-a zis nimeni nimic de ea toată seara.
