Eu sunt cel care a plecat. Așa mă vede toată lumea, și n-am cum să schimb povestea asta, pentru că e adevărată.
Mă numesc Costel Brânzan, am patruzeci și șapte de ani și, până acum opt luni, am fost ginerele Mariei Dobândă din Focșani. Soacra mea. Femeia care, dacă o întrebi pe strada ei, pe lângă chioșcul de la colț unde vinde ziare nea Ilie, îți spune fără să clipească că eu i-am distrus fiica. Că am lăsat-o singură cu doi copii și cu un credit la bancă pe douăzeci de ani.
Nu neg nimic din faptele astea. Neg doar felul în care sunt puse una lângă alta, ca și cum ar avea aceeași explicație.
Am cunoscut-o pe Simona la nunta unui prieten comun, la o cabană din Lepșa, acum nouăsprezece ani. Ea lucra la o farmacie, eu eram tehnician la o firmă de instalații. Ne-am căsătorit la un an, am luat un apartament cu credit pe Calea Munteniei, trei camere, etajul patru fără lift, și am crezut sincer că asta e toată viața mea de-acum înainte.
A venit Teodora, apoi, la cinci ani distanță, Vlăduț. Și tot atunci, fără să-mi dau seama exact când, a început să se instaleze în casă o tăcere care nu era odihnă, era distanță. Simona muncea dublu — tură la farmacie, apoi contabilitate la o firmă mică de transport, seara, pe laptop, în bucătărie. Eu lucram și eu, dar veneam acasă și mă simțeam ca un chiriaș care nu mai are cheie de la ușa principală a familiei lui.
Soacra mea, doamna Maria, locuia la două străzi distanță, pe Aleea Zorilor, și venea aproape zilnic. La început am fost recunoscător — cine nu ar fi, cu doi copii mici. Dar recunoștința aia s-a tot îngustat, an de an, pentru că ea nu venea să ajute, venea să conducă. Îmi schimba locul vaselor în dulap. Îi spunea Teodorei că tăticul ei "nu știe să facă nimic bine". Îi zicea Simonei, în fața mea, că "ar fi trebuit să se mărite cu Robert, inginerul, ăla avea casă a lui, nu bloc cu credit".
Am încercat să vorbesc cu Simona de multe ori. I-am spus: "Mă simt ca un musafir prost primit în propria mea bucătărie." Ea mă asculta, dădea din cap, dar seara tot soacra ei dormea la noi când avea "dureri de spate", și dimineața tot eu eram cel certat că n-am adus suficient lapte de la Mega Image.
N-am plecat dintr-o zi pe alta. Am plecat după trei ani în care am dormit pe canapeaua din sufragerie mai des decât în pat, pentru că Simona spunea că "e mai ușor așa, cu copiii". Am plecat după ce i-am propus, de două ori, să mergem la un psiholog de familie, la un cabinet de pe Bulevardul Unirii, și de două ori mi s-a spus că "mama are dreptate, problema ești tu, ești prea sensibil".
Ultima seară am petrecut-o în bucătărie, cu un pahar de țuică de prună pe masă, neterminat. Mi-am dat seama că nu plecam dintr-o familie. Plecam dintr-un tribunal în care verdictul fusese dat cu mult înainte să mă judece cineva.
Soacra mea spune, și azi, pe la vecini, că "tatăl ăla a abandonat copiii pentru o secretară de douăzeci și opt de ani". Secretara aceea există, da, se numește Oana, lucrează la o firmă de contabilitate de pe strada Cuza Vodă, și am început să vorbim abia la patru luni după ce mă mutasem deja la hotelul Unirea, apoi într-o garsonieră cu chirie pe Bulevardul Bucureștiului. Dar în povestea Mariei Dobândă, ordinea asta nu contează. Important e vinovatul, nu cronologia.
Ce nu spune nimeni este că eu plătesc pensie alimentară de nouă sute de lei pe lună pentru fiecare copil, o mie opt sute în total, și că vin la Focșani în fiecare al doilea weekend ca să-i iau pe Teodora și pe Vlăduț la bunica mea, la Odobești. Ce nu spune nimeni este că Vlăduț, la telefon, mi-a zis săptămâna trecută: "Tati, bunica zice că tu nu ne mai iubești. Dar eu nu cred, pentru că tu mi-ai trimis banii de ghete de fotbal."
Acum opt zile, Simona m-a sunat. Vocea îi era altfel — obosită, dar dreaptă, nu ascunsă în spatele cuvintelor Mariei. Mi-a zis că trebuie să vorbim, nu la telefon, la notariat, pe strada Cezar Bolliac, unde avea programare pentru o chestiune legată de apartament.
M-am prezentat la ora stabilită, unsprezece dimineața. Simona era deja acolo, cu un dosar de plastic albastru în mână. Nu era mama ei cu ea. Prima dată de nouăsprezece ani fără mama ei lângă ea la o decizie importantă.
— Am vorbit cu avocatul, mi-a spus. Apartamentul rămâne al copiilor, pe cote egale, de la optsprezece ani. Tu renunți la partea ta formal, eu renunț la pretenția de întreținere suplimentară peste ce plătești deja. Vreau ca lucrul ăsta să fie clar pe hârtie, nu discutat la masa mamei mele, cu ea arbitru.
Notarul ne-a chemat, am semnat. Simona a scos din dosar și o copie a cererii de divorț, deja depusă — nu mai era vorba de separare în fapt, voia act final.
Când am ieșit, pe treptele notariatului, mi-a spus ceva ce nu mă aștептam:
— Mama crede că te-a protejat pe mine de tine. De fapt m-a protejat de ea însăși de responsabilitatea de a decide singură. Am nouăsprezece ani de căsătorie în care am lăsat-o pe ea să vorbească în locul meu. N-o mai las.
N-am sărbătorit nimic. Am mers amândoi să mâncăm o ciorbă la un local de pe lângă Parcul Cantemir, ca doi oameni care termină, nu ca doi care se împacă. Dar pentru prima oară m-a privit fără judecata Mariei Dobândă în ochi, și mi-a vorbit ca unui om, nu ca unui vinovat predefinit.
Vlăduț mă așteaptă vinerea asta la ora șase, cu ghetele noi de fotbal. Teodora vrea să-i aduc caiete de la rechizite, pentru clasa a opta. Pensia alimentară rămâne la fel. Dosarul de la notariat e deja depus la arhivă.
Soacra mea va continua probabil să spună, lângă chioșcul lui nea Ilie, că eu am distrus-o pe fiica ei. N-am de gând să mă cert cu ea pentru asta. Am de gând doar să fiu la ora șase, vinerea asta, cu ghetele în portbagaj.
