Mircea Dobrescu avea patruzeci și nouă de ani și un sertar plin de blistere pe jumătate goale. Statine, de trei feluri diferite, câte le încercase în zece ani — una îi dădea dureri de mușchi care-l trezeau noaptea, alta îi stricase ficatul atât de tare că medicul de familie din Craiova, doctorița Anca Șerban, îi tăiase doza de două ori. Și, cu toate astea, colesterolul lui "rău" — LDL-ul — rămânea sus, ca un martor care refuză să plece din sala de judecată.
— Dacă nu reușim să-l scadă sub o sută, risci un infarct înainte de cincizeci și cinci de ani, îi spusese doctorița Șerban în urmă cu opt luni, bătând cu pixul în buletinul de analize de pe birou.
Mircea lucra la o fabrică de componente auto de lângă Craiova, tura de noapte, și mânca de cele mai multe ori din automat — o cafea de la aparat, un covrig, și seara, acasă, o mâncare gătită de maică-sa, Ileana, care locuia la etajul de sub el și care, de fiecare dată când îl vedea luând o pastilă, îl întreba dacă n-ar fi mai bine să încerce "leacul cu usturoi și miere" pe care-l citise într-un ziar.
Fiica lui, Diana, avea nouăsprezece ani și studia la Medicină, la Timișoara. Ea a fost cea care, într-o seară de aprilie, i-a trimis pe WhatsApp un link către un articol din New England Journal of Medicine, tradus pe repede-înainte în română de un site medical.
— Tată, uite-te la asta. E un tratament nou, cu o singură injecție. Îți oprește o genă care face colesterolul să crească. Au scăzut LDL-ul cu peste cincizeci la sută, la oameni ca tine.
Mircea citise mesajul stând pe scaunul din bucătărie, cu un pahar de apă în față și cu telefonul ținut la distanță de braț, pentru că fără ochelari nu mai vedea bine literele mici. Degetul i se bălăbănea peste ecran, derulând un paragraf cu nume pe care nu le putea pronunța din prima — "editare genetică", "particule lipidice", o genă cu un nume care-i suna ca o parolă de bancă, ANGPTL3. A citit de două ori rândul despre cei cincisprezece pacienți din studiu. Cincisprezece. I se pare puțin pentru o speranță atât de mare.
— Și cât costă chestia asta, a scris el înapoi.
— Încă nu e pe piață, tată. E în faza de studiu clinic. Dar rezultatele astea sunt uluitoare — treisprezece luni și nu le-a scăzut efectul deloc. Îi taie gena aia, ANGPTL3, cu un fel de foarfecă moleculară, și la unii pacienți LDL-ul a scăzut cu mai mult de jumătate. La fel și trigliceridele. Și nu-i doar o săptămână, tată, e un an întreg fără să slăbească efectul.
El a lăsat telefonul pe masă și s-a uitat la fereastră, la blocul vecin unde se vedea lumina albastră a unui televizor pornit la ora unsprezece noaptea. S-a gândit la tatăl lui, mort la cincizeci și trei de ani, pe scara blocului, cu sacoșele de la piață în mâini. S-a gândit că ar vrea să vadă nunta Dianei, dacă va fi vreodată una, și că două sute de grame mai puțin de LDL în sânge ar putea fi diferența dintre a sta la masa aceea și a nu sta.
Mircea a vorbit cu doctorița Șerban despre articol la următoarea vizită, în mai, și ea i-a spus exact ce se temea el să audă.
— Mircea, e la faza incipientă. Vorbim de ani, posibil mulți ani, până să ajungă disponibil și la noi, dacă ajunge. Nu e ceva pe care să-l aștepți ca pe autobuz.
— Dar există, doamna doctor. Asta nu-i puțin.
— Nu, nu-i puțin. Dar tu ai nevoie de ceva acum, nu peste cinci ani.
A urmat un schimb dur, nu de cuvinte urâte, ci de tăceri lungi, în care Mircea se uita la radiografia toracică prinsă pe ecranul calculatorului și doctorița Șerban îi scria pe o foaie, apăsat, un nou regim: a patra statină, în combinație cu un alt medicament, ezetimib, plus o dietă pe care mama lui o va saboteza fără să-și dea seama, cu sarmale și cu "doar o bucățică de friptură, că doar n-o să te omoare o bucățică."
Diana a aflat de la mama ei, Simona, divorțată de Mircea de nouă ani dar încă vorbind cu el aproape zilnic din cauza fiicei, că tatăl ei plănuia să sară peste controlul din iunie.
— De ce vrei să sari peste control, tată? l-a întrebat ea la telefon, într-o duminică, cu zgomot de piață în fundal, pentru că ea era la cumpărături pentru colega de cămin.
— Pentru că oricum nu-mi schimbă nimic rezultatul. Iau pastilele alea și numărul rămâne tot sus.
— Numărul rămâne sus pentru că tu nu le iei cum trebuie. Am văzut sertarul, tată. Sunt blistere de acum șase luni, neterminate.
Tăcerea de la celălalt capăt al liniei a durat destul cât Diana să ajungă la casa de marcat și să plătească pentru o pungă de mere.
— Am obosit, Diana. Iau pastile de zece ani și nici nu mă simt mai bine, nici nu văd pe analize că s-a schimbat ceva cu adevărat.
— Dar nu poți opri acum, tocmai acum când există un drum care s-ar putea să te scape definitiv de problema asta. Nu renunța la ce avem acum ca să prinzi ce vine peste cinci ani.
El n-a răspuns imediat. Pe fundal, la televizor, se dădea un meci de fotbal pe care-l urmărea fără sonor, pentru că nu voia s-o deranjeze pe mama lui de la etajul de dedesubt, care se trezea ușor.
A doua zi, Mircea a ieșit din tura de noapte la șase și jumătate, obosit, cu ochii arși de lumina halogenelor de la fabrică, și în loc să ia drumul spre casă, ca de obicei, a luat-o spre farmacia din colț. A stat în fața vitrinei aproape un minut, cu rețeta veche și mototolită în buzunarul jachetei, înainte să intre. Farmacista i-a întins cutiile — statină nouă, ezetimib — și i-a cerut optzeci și doi de lei. Mircea a scos cardul, l-a ținut o clipă suspendat peste POS-ul care clipea verde, și și-a amintit de sacoșele din mâinile tatălui său, uitate pe treapta a treia a scării blocului. A apăsat cardul pe aparat.
Acasă, a pus cutiile pe masa din bucătărie, lângă fotografia Dianei de la balul de absolvire, și a scos din prima folie un comprimat alb, mic. L-a ținut între două degete, deasupra paharului cu apă. Mâna i s-a oprit o clipă în aer — nu din șovăială, ci parcă aștepta ceva, un semn că merită. Apoi a înghițit pastila și a băut apa dintr-o singură sorbitură, cu gustul ei de clor, obișnuit, de Craiova.
A doua zi dimineață a scris în telefon o alarmă zilnică, la ora șapte, cu textul: "Pastila. Nu uita. Diana te așteaptă la nuntă."
A sunat-o pe doctorița Șerban să fixeze controlul din iunie și, de atunci, a început să țină un carnețel — nu complicat, doar un tabel desenat de mână, cu zile și cu bifă — pentru fiecare pastilă luată la timp.
Mama lui, Ileana, a aflat de la Diana despre genă și despre tratamentul care îi suna ca din altă lume, și a ascultat explicația nepoatei cu o atenție suspect de serioasă pentru o femeie care, de regulă, credea mai mult în ceaiuri decât în reviste medicale.
— Și zici că-ți taie gena aia rea, pentru totdeauna?
— Așa se pare, bunico. Dar e încă experimental.
— Bun, a spus Ileana, și s-a ridicat de pe scaun să pună de mămăligă. Până vine gena aia, să-și ia pastila lui tătucu' tău. Îi fac eu mâncare fără slănină, dar nu-i mai dau sarmale cu carne grasă.
Primul "bif" din carnețelul lui Mircea a fost scris cu un creion obișnuit, apăsat tare pe hârtie, lângă ceasul care suna în fiecare dimineață exact la ora șapte.
