Betonul de la pasajul Pantelimon mi-a cerut mai mult decât un raport
Lucrez de nouă ani la întreținerea spațiilor verzi din sectorul ăsta al Bucureștiului și credeam că văzusem tot ce se putea vedea pe bulevardul Pantelimon — de la câini vagabonzi la vulpi rătăcite prin parcările de la Carrefour. N-am văzut niciodată un pasaj construit special pentru animale, așa cum mi-a arătat domnul Dorel, paznicul de la șantierul de lângă pod, într-o dimineață de marți din septembrie, pe la șase și jumătate, când îmi beam cafeaua de la automatul din stație și el își fuma prima țigară din schimb.
Trebuia să ajung la primul obiectiv din ziua aia, un scuar de pe strada Nordului unde aveam de tăiat niște tei bătrâni, dar autobuzul 330 era întârziat douăzeci de minute, cum e mereu toamna. Domnul Dorel m-a strigat de peste gard, cu mâna lui plină de pete de vopsea, și m-a întrebat dacă vreau să văd "chestia aia nouă" de sub viaduct. Autobuzul nu venea, așa că am trecut gardul printr-o spărtură pe care probabil n-ar fi trebuit s-o folosesc.
Dedesubt, pe lângă apa Colentinei care mirosea a nămol și a ploaie veche, era o structură din beton și plasă metalică, un culoar îngust prins între doi stâlpi, legând malul cu o zonă de stuf de partea cealaltă. Dorel mi-a explicat că inginerii de la primărie insistaseră să lase pasajul pentru vidre și pentru un șoarece de apă care trăia pe-acolo de generații. La început muncitorii voiseră să-l dărâme, că le lua loc de depozitare pentru utilaje, dar o asociație de protecția naturii venise cu hârtii și oprise șantierul o săptămână. Am văzut o umbră mică trecând prin tunel, repede, și pe Dorel zâmbind de parcă ar fi crescut-o cu mâna lui. N-am stat mult — maistrul meu, domnul Petrică, nu ține la întârzieri. Cu vreo lună în urmă primise mustrare de la sector pentru o tăiere greșită de arbori lângă o școală, și de atunci verifica fiecare mișcare a echipei de două ori, ca să nu mai dea ochii cu vreun inspector.
Lucrurile s-au schimbat în joia următoare, când domnul Petrică m-a chemat în containerul de șantier care ne servea de birou și mi-a pus pe masă o comandă de lucru semnată: sectorul trebuia să elibereze, până pe 30 septembrie, fâșia de mal de sub podul de la Pantelimon, pentru un depozit temporar de utilaje — buldoexcavator, role de cablu electric, paleți cu borduri de beton. Fâșia aia era exact locul unde era pasajul vidrelor.
— Avem termen de la sector doi, mi-a zis Petrică, bătând cu pixul pe hârtie. Nouă mii de lei penalitate pe zi de întârziere, atât e în contract cu firma de utilaje. Tu știi locul ăla, mi-a zis paznicul că te-a dus să vezi tunelul lor. Mâine vii cu mine și cu motofierăstrăul, dărâmăm plasa aia și nivelăm terenul.
Am încercat să-i spun despre hârtiile asociației, despre ședința de consiliu local, despre bani alocați din buget special pentru structura aia. Petrică a ridicat din umeri și a zis că hârtiile alea sunt de anul trecut, că bugetul s-a schimbat, că el are un termen și o penalizare, nu o vidră. Mi-a zis clar: dacă nu vin eu mâine, vine altcineva de la firmă, cu buldoexcavatorul, și tot se dărâmă.
M-am dus seara la Dorel, la gheretă, și i-am povestit tot. A scos din sertar o mapă cu acte — aviz de la Agenția pentru Protecția Mediului, un proces-verbal de la o ședință din 2024, o adresă de la asociație cu ștampilă și număr de înregistrare. Mi-a zis să duc copiile la sectorul 2, la Direcția de Mediu, poate opresc lucrarea cu o sesizare. Am fotografiat actele cu telefonul până la ora unsprezece noaptea, la lumina slabă din gheretă, cu Dorel ținându-mi lanterna ca să nu tremure imaginea.
Dimineața, la șapte, Petrică era deja lângă gard cu motofierăstrăul pornit, așteptându-mă cu paleții de borduri descărcați chiar lângă intrarea pasajului. I-am întins telefonul cu pozele actelor și i-am zis că înainte să tăiem ceva trebuie trimisă o sesizare la Direcția de Mediu, că dacă dărâmăm fără aviz riscăm amendă pe firmă, nu doar penalizare. Petrică a citit numărul de înregistrare de pe adresa asociației, a scuturat din cap și a zis că el are ordin de la sector, nu discută cu o asociație.
A pornit spre plasa metalică cu motofierăstrăul ridicat, zgomotul lui umplând tot spațiul de sub pod. Eu m-am pus între el și structură, cu mâinile pe bara de metal a pasajului, și i-am zis că nu dau drumul până nu vine cineva de la primărie să confirme în scris că avizul vechi e nul. Petrică a oprit motorul, dar lama zimțată a continuat să se învârtă câteva secunde bune, oprindu-se la câțiva centimetri de palma mea. A scuipat în praf și m-a întrebat dacă vreau să-mi asum eu răspunderea pentru nouă mii de lei pe zi. I-am zis că da, și că semnez orice hârtie îmi pune în față, dar că nu tai pasajul fără un ordin scris nou, nu unul vechi de-al lui spus pe apucate.
A rămas cu motofierăstrăul într-o mână și telefonul în cealaltă, uitându-se de la mine la Dorel, care stătea la zece metri cu o rangă în mână — nu ca armă, ci ca și cum ar fi avut nevoie de ceva de ținut în pumni ca să nu intervină. A sunat la sector, înjurând în telefon, cu motofierăstrăul lăsat pe jos lângă borduri. După douăzeci de minute, Petrică a închis telefonul și ne-a zis că cel de la sector a cerut avizul de mediu scanat și o zi de pauză la lucrare, ca să verifice cu Direcția de Mediu dacă structura mai e protejată. Depozitul de utilaje s-a mutat, până la urmă, cincizeci de metri mai sus, pe un teren viran unde nu era nimic de dărâmat.
În ziua în care s-a semnat actul de relocare a depozitului, Dorel a venit cu o cutie de carton și a pus-o lângă pasaj — pietre plate, ca să facă un prag mai lin pentru animale la intrarea în tunel. Le-a aranjat una câte una, apăsând cu palma ca să se fixeze bine în nămol. Eu țineam actul semnat de Petrică, cu ștampila încă udă, și am văzut din nou umbra aia mică trecând prin tunel, printre pietrele puse de Dorel, spre zona de stuf de partea cealaltă.
— Asta mai trebuia, ultima piatră, a zis Dorel, ridicându-se și ștergându-și palmele de pantaloni. Acum poate să treacă și fără să-și ude labele.
